Arme duhovnicești prin care respingem orice atac satanic

De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nicio nădejde în izvorul cel pururea-curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu și nădejdea noastră în El o avem trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.

Dar greșim în fiecare clipă. Da, nu neg aceasta, dar știu că firea noastră este din lut și de aceea pe cele de pe pământ le dorește și pe cele josnice le caută; că cugetul omului „se pleacă spre cele viclene din tinerețile lui”[1] și că vedem înlăuntrul nostru o lege care caută să ne robească voința liberă, să o supună și roabă a păcatului să o facă.

Cu toate acestea însă biruiește voința cea bună. Dumnezeu ne-a dat arme duhovnicești prin care respingem orice atac satanic, cu slăvitul stindard al crucii nădejdii, cu nădejdea vie în Acela Care a spus: „Nu te voi lăsa, nici te voi părăsi”[2]; cu nădejdea în Hristos al nostru, Care a fost atârnat pe Cruce, astfel încât tot cel ce privește către El și nădăjduiește în El nu va fi rușinat.

Preacuratul Sânge ce s-a vărsat pe Cruce a șters păcatele omenirii și a izvorât viață. „Fericit este omul cel ce nădăjduiește întru Tine”[3].

Îndrăznește, fiul meu, căci această întristare a ta întru bucurie se va preface; această întristare un mare bine îți pricinuiește; te îngrădește ca o platoșă de fier, ca nu cumva săgețile cele viclene ale alipirii de cele pământești să-ți desprindă mintea de la grija pentru cele cerești și nemuritorul tău suflet.

Bucuriei îi va urma întristare și întristării îi va urma bucurie, precum noaptea urmează zilei. Astfel a fost rânduită de către Părintele luminilor calea pentru cei ce se mântuiesc. Numai răbdare și nădejde, numai pe acestea încrustează-le în adâncurile inimii tale; prin acestea vor fi înfruntate toate cele potrivnice.

Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în necazurile tale; încredințează-I Lui grija necazurilor tale, iar El va săvârși cu tine cele bineplăcute Lui. Precum Ana, mama Proorocului Samuil, care era foarte întristată pentru nerodirea ei, a căzut înaintea Domnului vărsându-și rugăciunea ei. Și cererea ei nu a rămas deșartă.

Cine a nădăjduit în Dumnezeu și a fost rușinat? Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de osândă; adică nădejde însoțită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci dispreț. De o astfel de nădejde vicleană izbăvește-ne, Dumnezeule!

Cât de mult se păgubește omul când nu cugetă că este certat ca un fiu al lui Dumnezeu, ci își uită înfierea. O îndatorire absolut necesară este impusă de dragostea adevăraților părinți, și anume aceea de a a-și mustra fiii. Tot astfel și Dumnezeu, Care este Părintele nostru, ceartă pe fiii Săi spre înțelepțire, pentru a se împărtăși și ei de sfințenia Lui.

„Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici slăbi fiind mustrat de Dânsul”[4]. Uitarea de către creștini a Părintelui lor, a lui Dumnezeu, este un mare rău, fiindcă atunci când toiagul părintesc îi lovește (dureri, necazuri, ispite) cad în descurajare, sunt biruiți de mii de gânduri, iar pedeapsa devine și mai aspră, fără nici o mângâiere.

Cât de frumos ne vorbește Apostolul Pavel: „Și ați uitat îndemnul care vă grăiește ca unor fii”[5].

Este de neocolit certarea Domnului făcută fiilor Săi pe care El îi cunoaște. Dumnezeu nu dăruiește; Dumnezeu este străin de dragostea bolnăvicioasă, pe care mulți părinți o au către fiii lor și care mai târziu le va aduce acestora distrugerea și veșnicul iad. El nu Se lasă amăgit , ca Unul ce este sfânt și fără de patimă, astfel încât să nu îi mâhnească pe fiii Săi cei iubiți, să treacă cu vederea greșelile și nesocotința lor. Nu, de mii de ori nu! Este Dumnezeu Care are dragoste curată față de fiii Săi; îi va pedepsi, îi va sfătui, va încătușa libertatea lor și îi va mustra în diferite chipuri, pentru a schimba însușirile cele rele în însușirile Sale cele sfinte, către slava și lauda în Hristos Iisus.

Iar Hristos, atunci când Se afla pe pământ, Fiu iubit al Tatălui, S-a iscusit întru învățătura Domnului; nu fiindcă ar fi avut nevoie Dumnezeu, Cel ce este fără de păcat, ci a făcut aceasta pentru mântuirea omului și pentru a ne sfătui și a ne da pildă, ca să mergem pe urmele Sale; „ De este cu putință, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești”[6].

[1] Facere 8,20.

[2] Evrei 13,5.

[3] Psalmul 83,13.

[4] Pildele lui Solomon 3,11.

[5] Evrei 12,5.

[6] Matei 26,39.

Sursa: marturieathonita.ro