„Aşa-ţi trebuie, dacă te bagi unde nu-ţi fiebe oala” (citiți și vă minunați!)

FOTO dcnews.ro

O mamă mi-a mărturisit odată că fiul ei (după ce a fost bătut în mijlocul unei mulţimi de oameni, pe peronul gării, numai pentru faptul că s-a încumetat să-i facă observaţie unui neobrăzat care înjura de mama focului) a mai fost supus şi dezaprobării generale, chipurile „aşa-ţi trebuie, dacă te bagi unde nu-ţi fiebe oala”…Şi maică-sa se întreba:

-Să fie, oare, indiferenţa o garanţie a comodităţii personale?

– Nu! ca şi cum îi răspundea Cehov la întrebare. Indiferenţa e o crimă, o moarte prematură!

În „Complotul indiferenţelor”, scriitorul B.Iasenskii şi-a luat drept epigraf următoarele cuvinte:

– Nu vă temeţi de duşmani – ei, în cel mai rău caz, vă pot omorî. Nu vă temeţi de prieteni – ei, în cel mai rău caz, vă pot trăda. Temeţi-vă de cei indiferenţi. Ei nu omoară şi nu trădează, dar, numai datorită aprobării lor tăcite, pe pământ există şi trădarea, şi omorul!

Vrând parcă să-l complecteze, Henric Borovic scria în una din piesele sale:

– Nu e straşnic când oamenii răi împuşcă şi omoară. E straşnic când oamenii buni rabdă şi tac!

A fi nepăsător înseamnă a-ţi călca în picioare propriul suflet…

***

Se spune că în timpul unei epidemii de ciumă, mai mulţi nobili, temându-se de moarte, s-au izolat într-un castel, au baricadat intrările şi s-au dedat la cele mai josnice orgii.

Ciuma a văzut că nu poate intra la ei şi s-a dus la Moarte, să-i ceară ajutorul. Aceasta s-a uitat cu coada ochiului la destrăbălaţii din castel şi i-a răspuns:

– Eu nu am nimic cu ei.

– Cum aşa? s-a mirat Ciuma. Nu dumneata îi duci la Judecata de Apoi pe cei răniţi de colţii mei ucigători?

– Ba da – pe cei cu suflet, a precizat bătrâna Moarte. Pe când aceştia…cu nepăsarea şi dezmăţul lor şi-au omorât sufletul cu mult înainte de venirea mea.

***

Refuz să cred că putem trece prin viaţă fără să ucidem un vis, o floare, o speranţă sau o dragoste nevinovată. Ne-am sinucide, dacă ne-am da seama cât de cruzi suntem…

Zilnic, indiferenţa muşcă din noi câte o fărâmă de suflet, până când îl mistuie aproape de tot. Atunci, fulgeraţi de adevăr, constatăm cu uimire că, fără suflet, nici moartea nu mai are nevoie de noi…

Aurelian Silvestru

Extras din ”Fărâme de suflet”, Ed. Tocono, 2011, pag. 124-126