Asta să cerem, nu daruri mari: „Doamne, să-mi dai darul minunilor!”

Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele! şi Mântuirea stă întru mult sfat, zice Sfânta Scriptură. Întotdeauna, când vrem să facem ceva, să întrebăm. Oare când mergem pe un drum pe care nu-l cunoaştem, nu întrebăm? „Măi, dacă eu o iau la stânga sau la dreapta, nu mă rătăcesc? Încotro să apuc?” Şi nu greşeşte omul, că întreabă. Iar dacă nu întreabă, atunci mai ales se rătăceşte, că nu nimereşte. Cu atât mai mult la cele duhovniceşti.

Sfântul Efrem Sirul spune: „Din cele şapte lucrări ale monahului şi ale creştinismului, cea din urmă este şi aceasta, să întrebe pe bărbaţi iscusiţi când nu ştie un lucru; ca nu cumva altele în loc de altele înţelegând, să se rătăcească”. De aceea este bine ca la anumite nedumeriri să întrebe.

Dacă întreabă, nu greşeşte. Şi să ştiţi un lucru. Unde veţi merge, să aveţi pe Dumnezeu înaintea ochilor. Că Dumnezeu nu-i numai aici. El este şi la voi acasă şi în târg şi în Bucureşti şi în Africa şi în Asia şi în lună şi în stele, în toate este prezent. În toate. Că zice acolo: Eu sunt Care umplu cerul şi pământul şi cele dedesubt.

Nu este loc unde nu este prezenţa Lui. Sfântul Macarie cel Mare până acolo merge, că zice: „Dumnezeu este şi în draci şi în satana!” Cum este în draci, zic unii, dacă satana este împotriva lui Dumnezeu? Da, este. Că dacă n-ar fi Dumnezeu într-înşii, cât rău ar face! Dumnezeu este într-înşii cu puterea Sa cea atotţiitoare, una din însuşirile Sale, să-i ţină în frâu, ca pe câinele cel rău, să nu facă rău cât ar vrea ei oamenilor. Nici în porci n-au putut să intre, fiind ţinuţi de puterea atotţiitoare a lui Dumnezeu. Că puterea drăcească este îngrădită de puterea dumnezeirii. Că zice la Isaia: Se luptă cel puternic cu Cel atotputernic. Are el putere, dar nu este atotputernic, că Dumnezeu îl ţine în frâu!

Toată puterea drăcească este circumscrisă împrejur; este îngrădită de puterea dumnezeirii. Că altfel, ai văzut când i-a dat voie să-l ispitească pe Iov, ce-a făcut într-un ceas? I-a ars turmele, i-a sfărâmat toate şi i-a omorât fiii! Are mare putere satana, dacă Dumnezeu îi dă voie.

***

La Sfântul Serafim de Sarov a venit un boier mare, Motovilov. Şi Sfântul Serafim de multă vreme îi spunea despre rugăciunea minţii, că el avea rugăciunea asta în mare grad, rugăciunea inimii – cea mai înaltă rugăciune din lume –, ca să se înveţe a se ruga omul, nu cu buzele, ci cu inima lui Dumnezeu. Şi Motovilov cerea să-i dea darul acesta:

– Dă-mi, părinte, să învăţ şi eu rugăciunea minţii şi a inimii! Şi spunea sfântul:

– Prea devreme pentru tine, că ai să te mândreşti! Întâi trebuie să câştigi lucrarea Duhului Sfânt.

– Cum putem noi câştiga această lucrare în noi?

– Răceala credinţei noastre în Domnul nostru Iisus Hristos este pricina că ne-am depărtat aproape cu totul de adevărata viaţă creştinească. Nouă ni se par ciudate unele cuvinte din Sfânta Scriptură, precum zice: Adam vedea pe Dumnezeu în Rai.

Şi totuşi, lipsa înţelegerii este urmare a depărtării noastre de sensul cel dintâi al creştinismului. Cu părerea că suntem învăţaţi, ne-am cufundat într-un aşa întuneric de neştiinţă, încât am ajuns să socotim cu neputinţă lucruri pe care cei vechi le găseau fireşti. De pildă arătarea lui Dumnezeu oamenilor!

Când Dumnezeu S-a arătat lui Moise în Muntele Sinai, iudeii nu-i puteau privi faţa. Atât era de luminată. Când Domnul S-a schimbat la faţă pe Muntele Taborului, şi faţa Lui strălucea ca soarele, iar veşmintele Lui erau albe ca lumina, atunci ucenicii au căzut cu feţele la pământ. Aşa se arată harul Preasfântului Duh tuturor celor ce se fac vrednici.

Sfântul Serafim de Sarov, văzând râvna lui Motovilov, a zis:

– Fiule, ia vino încoace! Pune mâinile tale pe umerii mei! Uită-te drept la mine!

Atunci sfântul a suflat asupra lui.

– Ce simţi acum?

– Părintele meu, eu nu pot să privesc, căci din ochii sfinţiei tale ies fulgere de lumină! Faţa ta este mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii!

– Aşa te văd şi eu pe tine acum, pentru că Duhul lui Dumnezeu pe amândoi ne-a umbrit.

Duhul Sfânt s-a transmis din unul în altul. Închipuiţi-vă faţa unui om care vorbeşte în mijlocul soarelui. Îi vezi mişcarea buzelor, expresia ochilor; îi auzi glasul şi în locul corpului vezi o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare. Poate cineva să-şi închipuie starea aceasta?

– Cum te simţi acum? l-a întrebat pe Motovilov.

– Simt în suflet o linişte şi o pace, pe care nu o pot exprima în cuvinte.

– Această pace pe care o simţi, este pacea de care zice Domnul ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă! Eu v-o dau, nu precum o dă lumea.

Şi l-a întrebat: Ce mai simţi?

– O dulceaţă extraordinară!

– Este dulceaţa de care dumnezeiasca Scriptură spune: Din râul dulceţii Tale, le voi da lor să bea. În dulceaţa asta parcă ni se topesc inimile, şi binele care ne umple atunci, cine poate să-l spună? Ce mai simţi, fiule?

– Simt o negrăită bucurie în inimă!

– Când Duhul lui Dumnezeu pune deplin stăpânire pe fiinţa noastră, atunci sufletul se umple de o bucurie fără margini. Acum ce mai simţi?

– O căldură copleşitoare.

Erau în pădure şi afară ningea, iar ei se simţeau ca într-o baie. Aceasta-i căldura de care Dumnezeu ne cere să pomenim în rugăciune: Încălzeşte-mă, Doamne, cu căldura Duhului Tău cel Sfânt! Acum înţelegem noi cum stau pustnicii în munţi şi păduri şi nu se tem de frigul cel aspru al iernii, pentru că ei sunt acoperiţi de harul dumnezeiesc.

Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii, Căruia noi ne adresăm prin rugăciunea „Împărate ceresc…”; iar prin psalmul 50, unde zice: „Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine!”, ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, să nu ia harul Duhului Sfânt de la noi, pentru păcatele noastre.

Acest har îl are omul de la Sfântul Botez, dar îl întristează cu păcatele şi se duce. Putea să-l aibă până în sfârşit, dar cu păcatele îl alungă de la el. Spune Sfântul Apostol Pavel: Nu întristaţi pe Duhul Sfânt, întru care aţi fost pecetluiţi în ziua izbăvirii! Numai păcatele îndepărtează pe Duhul Sfânt de la om. Acest Duh Sfânt îl ia omul la Botez. Dar pentru că s-a întinat cu păcate şi fărădelegi, se duce. Şi iată cât de greu se câştigă!

Apoi Sfântul Serafim zice ucenicului său:

– Ia seama! Ţi-am dat duhul acesta, şi de azi înainte inima ta nu va înceta să se roage.Şi a simţit Motovilov că se roagă cu inima. Zicea „Doamne Iisuse…” permanent. Chiar dacă dormea, inima lui se ruga. Se întâmpla ceea ce spune în Biblie la Cântarea Cântărilor: Eu dorm şi inima mea veghează! Şi se ruga cu inima şi avea mare mângâiere. Dar odată îi spune Sfântului Serafim:

– Părinte, diavolul nu mai are nicio putere asupra mea!

Fiind înconjurat şi umbrit de darul lui Dumnezeu, nu cunoştea ispitele.

– Nu zi aşa, frate! i-a zis Sfântul Serafim. Asta-i mândrie! Să ştii că diavolul a fost înger, şi nu înger ci heruvim, cum spune la Isaia: Erai un heruvim ocrotitor şi te plimbai în mijlocul pietrelor celor scânteietoare din ceruri. Deci, dacă i-ar da voie Dumnezeu, cu o unghie întoarce pământul pe cealaltă parte. Nu vezi ce spune la Iov? Fierbe adâncul ca o căldare înaintea lui şi cine va spune armura puterii lui.

Are mare putere, dar puterea lui este îngrădită de puterea dumnezeirii, că-l ţine în loc să nu poată face rău mai mult decât îngăduie Dumnezeu. Cum spune Apostolul Petru: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita trimite şi ajutorul.

Deci, tu nu zice că diavolul nu are putere! Are, dar Dumnezeu nu-i dă voie să facă el rău omului cât vrea. Că dacă i-ar da Dumnezeu voie, ai vedea tu ce ar face! Ai văzut la Iov într-un ceas ce-a făcut!

De aceea să nu ne rugăm: „Doamne, să-mi dai darul minunilor!”, sau altceva. Ci să zicem: „Doamne dă-mi iertarea păcatelor, dă-mi smerenie, dă-mi răbdare, dă-mi frica Ta, dă-mi îndoită răbdare în necazuri, să-ţi mulţumesc Ţie pentru toate!” Asta să cerem, nu daruri mari. Că dacă darurile cele mari le ia omul mai înainte de vreme, îl duc la mândrie. Cum ai da la un copil mic o bijuterie mare, ceva scump; el nu ştie să o păstreze şi o aruncă. De aceea omul câştigă foarte încet darul Duhului Sfânt, pentru că nu ştie să-l preţuiască mai târziu. Să ne mulţumim cu neputinţa noastră. Aşa este.

La Dumnezeu este mult mai bun un păcătos smerit, decât un drept mândru. Ai văzut cum se ruga fariseul în biserică. Ne arată Evanghelia. Fariseul nu se lăuda, el spunea drept, dar se mândrea cu faptele bune: Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că nu-s ca ceilalţi oameni. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câştig… Dar nu s-a săturat cu mândria lui, cu lauda faptelor lui, ci mai şi judeca …nu sunt ca acest vameş – ca preceptorul acesta care stă la uşă. Vezi că mândria l-a defăimat pe celălalt!

Vameşul, stând în biserică, când a auzit că-l mai arată şi-n faţa lumii, şi ştia că a făcut multe nedreptăţi, se bătea în piept, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!” Amin, zic vouă, mai îndreptat s-a întors vameşul cel păcătos din biserică, şi mai înainte a fost decât fariseul.

Aici arată că un drept mândru se pierde şi un păcătos smerit se mântuieşte. Ce spune Sfântul Efrem Sirul? „Fă-ţi ţie două care, omule! Înjugă la unul dreptatea cu mândria şi la celălalt, smerenia cu păcatul, şi vei vedea că mai înainte merge smerenia cu păcatul întru împărăţia cerurilor, decât fapta bună cu mândria”. Cel mândru cade şi cel smerit se înalţă. Da, smeritu-m-am şi m-a mântuit!

Astăzi, când nu mai trăiesc călugării în pustie şi când tot mai mulţi credincioşi vin la mănăstiri pentru a se ruga, pentru a se mângâia duhovniceşte şi a primi cuvinte de învăţătură, să unim liniştea cu dragostea evanghelică.

Să le păstrăm pe amândouă, că nu se contrazic una pe alta. Însă cu multă luare aminte şi cu smerenie. Cel mai bun lucru este astăzi, ca şi întotdeauna, să nu lăsăm rânduiala noastră de rugăciune, de tăcere, de ascultare, de înfrânare a simţurilor, de curăţie şi sărăcie pentru dragostea lui Hristos. Toate acestea ne ajută la despătimire şi la mântuire, ne cresc duhovniceşte şi ne fac vrednici de cele sfinte şi folositori credincioşilor care vin la mănăstiri.

Deci, călugării tineri, noii începători, cei iubitori de linişte, schimnicii şi părinţii bătrâni se cuvine să aleagă mai mult tăcerea, ascultarea, biserica, chilia şi liniştea. Iar duhovnicii, părinţii rânduiţi să odihnească pe mireni, preoţii slujitori care au o viaţă aleasă şi au darul cuvântului, au datoria să stea înaintea credincioşilor cu toată dragostea, să le asculte necazurile, să-i sfătuiască, să se roage pentru ei şi să-i mângâie duhovniceşte, că acesta este rostul mănăstirilor noastre şi numai aşa ne-am menţinut credinţa curată în Dumnezeu şi unitatea neamului. Aşa făceau şi părinţii noştri.

Însă rugăciunea, biserica şi ascultarea să nu rămână, că atunci Dumnezeul dragostei va fi de-a pururi cu noi. Dar, satana are obicei ca, pe cei ce stau înaintea mirenilor, să-i lupte cu ispite mai grele ca pe ceilalţi călugări, întrucât nu mai au timp de rugăciune şi linişte destulă; mai ales cu răspândirea minţii, cu gânduri de desfrânare, cu slavă deşartă, cu lăcomia pântecelui şi cu iubirea de bani. Şi dacă nu se mărturisesc curat şi cât mai des, dacă nu iau aminte de ei şi se îndulcesc cu gândurile cele rele, uşor cad în păcate de moarte.

Tocmai de aceea trebuie multă grijă în această privinţă, pentru cei care stau înaintea credincioşilor, să nu fie iubitori de laudă, nici de plăceri, nici de mâncări, nici de averi, că mulţi păstori de suflete au căzut şi s-au osândit din aceste pricini.

Sfântul Apostol Pavel, ştiind câtă întemeiere îi trebuie celui ce propovăduieşte altora cuvântul Domnului, zice despre sine: În toate zilele îmi chinuiesc trupul şi îl robesc, ca nu cumva, altora propovăduind, eu să ajung de sminteală. El îşi chinuia trupul cu post, cu privegherea de noapte, cu lucrul mâinilor cu rugăciunea, ca să nu cadă şi să smintească pe cei întorşi la Hristos.

La fel şi Moise. Mai întâi se ruga şi apoi învăţa poporul. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise, ca sfeşnicul cel cu şapte lumini să fie turnat întreg şi bătut cu ciocanul, ca să ne arate nouă că cel ce voieşte să fie lumină altora, să fie desăvârşit şi încercat prin loviturile de ciocan ale ispitelor. Numai aşa, cel ce învaţă pe alţii va putea ca „şi celor ce se ispitesc să le ajute”, cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Parintele Ilie Cleopa