Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu

”Minte nouă”, convertire, recentrare: pocăinţa este ceva pozitiv, nu negativ. Cum scrie Sfântul Ioan Scărarul: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii”. Pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă: nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după Chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu însemnă privirea în jos la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte cu încredere. Să priveşti nu ceea ce n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos.

Privită astfel, în sensul ei pozitiv, pocăinţa nu mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentă. Fiecare, în experienţa personală, poate să cunoască momente decisive de convertire, dar lucrarea pocăinţei, în această viaţă, nu se sfârşeşte niciodată. Întoarcerea şi recentrarea fiinţei trebuie să fie mereu reînnoită; urmărind pilda Avvei Sisoe, „schimbarea minţii” trebuie să fie, până la moarte, din ce în ce mai radicală, „lucrarea de mare inteligenţă” să devină din ce în ce mai profundă.

Episcop Kallistos Ware

Extras din ”Împărăţia lăuntrică”, Ed. Christiana, 1996, pag. 48-49