Când are loc mobilizarea generală a demonilor?

Fiindcă rugăciunea îl unește pe om cu Hristos, satana a războit în mod nebunește rugăciunea cum nu a războit nimic altceva din lumea aceasta. Din practică, din experiența noastră duhovnicească, toți am constatat că nu întâlnește creștinul o atât de mare împotrivire și atât de multe greutăți în nicio altă lucrare, precum în cazul încercării de dobândire a rugăciunii curate. Când vine ceasul să vorbească omul cu Hristos, luând în mână metanierul sau înălțându-și mintea, atunci are loc mobilizarea generală a demonilor. Atunci vor veni toate gândurile străine. Avem de-a face cu un mombardament general, din toate părțile.

Hristos, Domnul nostru, a petrecut 40 de zile în rugăciune și post pe muntele Sarantarion, în tot acest timp fiind ispitit de satana, și dând pildă veșnică tuturor, adică ne-a arătat că și noi vom fi ispitiți. Dacă pe Hristos a îndrăznit să-L încerce, cu mult mai mult pe noi ne va încerca. Din moment ce El Se ruga, și noi ne vom ruga. Dacă a îngenunchiat Hristos și S-a rugat intens, același lucru trebuie să facem și noi.

Mobilizăm toate puterile noastre, își mobilizează și vrăjmașul toate puterile, toate legiunile demonice. Câte gânduri nu ne trec prin minte în ceasul rugăciunii? Spunea un părinte: „Am de gând să notez toate gândurile ce-mi năvălesc în minte, vreme de un ceas de rugăciune. Un volum de câteva mii de pagini nu-i de ajuns. Și mai e nevoie și de vreo zece mii de mâini să scrie.” Astfel se naște nedumerirea: Așadar e mai bine să nu ne rugăm? Să depunem armele? Căci în clipa în care oprim rugăciunea, stă puțin și se întreabă și vrăjmașul: Ia să vedem, mai continui? Dacă continui tu, continuă și el, dacă te oprești, se oprește. Este extraordinar acest lucru. Căci rugăciunea lucrează îndoit. Are dublu efect. Pe noi ne luminează, pe ei îi arde. De aceea se și năpustesc, ca să ne oprească. Din pricina faptului că numele lui Hristos îi lovește pe demoni când zice: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” pune în mișcare lucrarea dumnezeiască. Pe îngeri îi umple de bucurie, iar pe demoni îi întristează. Ca urmare, la chinurile deja existente ale demonilor, se adaugă și alte chinuri. Este iadul, focul iadului.

Cineva l-a întrebat pe demon: „Ce vă arde cel mai mult?” „Rugăciunea”, a răspuns. Este „demonul” demonilor; „demonul” demonilor ce arde pe demoni; un iad ce înghite demonul, aceasta este pentru duhurile rele, rugăciunea în numele lui Hristos. De aceea se și luptă diavolul fără încetare și prin orice mijloace. Astfel, rugăciunea ia chipul unei dramatice și titanice lupte personale. Nu este vorba nicidecum să stai undeva comod și să spui: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”… Nu este așa. Poate așa se roagă unii, cei care încă se mai gândesc să înceapă ceva serios, iar demonul încă nu i-a reperat, nu i-a simțit că au de gând să se roage. Căci se poate întâmpla și lucrul acesta.

Extras din Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sf. Ap. Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”