Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaște că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia

“Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare” (în 170 de capete):

1. Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au suflet raţional: pot să deosebească ce este binele şi ce este răul; se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. Iar acestea le săvîrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă. Şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său; cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru aşa de mare purtare de grijă, şi pentru cîrmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele, şi să nu cunoastem că toate se întîmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi în credinţa cea către Dumnezeu stă mîntuirea şi desăvîrşirea sufletului.

3.  Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrînarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Avînd la îndemînă puterile acestea şi punîndu-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întîmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci să toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile. Nu se gîndesc la aceasta însă, cei neînţelegători. De aceeea, ei nici nu pricep că toate se fac spre binele şi precum se cuvine, spre folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Cînd vei socoti cîştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decît bogăţia. Gîndindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plînge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzînd pe cei mai răi ca tine rezemîndu-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.

5. Omul cu judecată luînd aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

6. Cu cît cineva are viaţa mai măsurată cu atît e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pămînturi şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscîndu-ne pe noi înşine.

“7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobîndit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru.  De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rînd este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gînduri bune şi rele, ba şi firea şi-o schimbă aplecîndu-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor în urma trîndăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în rîs cuvintele şi nu vor să le asculte. Doar acestea mustră nepriceperea lor şi vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel, şi cei desfrînaţi: se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decît dînşii, socotind să vîneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrînarea, mîndria, lăcomia nesăturată, mînia, neastîmpărarea limbii, furia, uciderea, tînguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osîndeşte sărmanul suflet care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de pînă acum, ci asemenea pictorilor şi sculptorilor îşi vor dovedi din faptele însăşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse.

10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblînzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrînaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blîndeţea şi înfrînarea este fericire şi nădejde pură pentru sufletele oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după Adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să îşi stăpînească mînia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mînia.

Sfântul Antonie cel Mare

Extras din ”Învăţături despre viaţa morală a omenilor”