Ce explicaţie a dat Arhiep. Calinic la Securitate când a fost întrebat cum de Maica Domnului a rămas Fecioară după naşterea lui Iisus Hristos

Într-o scriere personală, ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, vorbeşte despre prima sa întâlnire cu oamenii fostei Securităţi.

„La aproape un secol de la Alexandru Ioan Cuza, cu secularizarea sa, un alt dezastru, Decretul 410/1959, avea să se aştearnă, ca o umbră întunecată, pustiul care a distrus continuitatea în viaţa monahală.

În acest context, cei câţiva călugări de la Căldăruşani, încercau să reziste unor noi neînţelesuri, adică să rămână mănăstirea cu un preot slujitor şi un paznic cu puşca, după gândirea lui Veniamin, care, şi el săracul, nu înţelegea mai nimic din miezul monahismului românesc, care se zbătea între viaţă şi moarte, cum nu înţeleg, unii, nici astăzi, din păcate.

În Ardeal, unde am fost preot şapte ani, am dus o altă viaţă în pastoraţia mireană. De la monahismul moldovean, pe care l-am cunoscut, la cel muntean – vorbesc doar de Căldăruşani – pe care acum îl descopeream, era o mare diferenţă.

Grija mea cea mare era cum să duc o viaţă monahală după orânduiala cea veche şi dulce duhovnicească, şi să am grijă să scap de capcana ce mi se pregătea de cel care trebuia să ne fie ca un părinte.

Văzând batjocura sistematică, făcută doar de un singur om, secondat de umbra lui, şi că personalul scădea mereu ca număr şi calitate, m-am gândit să ne unim să-l putem înlătura pe bietul stareţ, scrintit la cap de-a binelea, şi deci, de cele mai multe ori inconştient de măsurile pe care le lua în obşte, fără să întrebe pe nimeni.

Ca să nu fiu singur, am convenit cu ecleziarhul mănăstirii, Gavriil Stoica şi Haralambie Morărescu, iconomul cel harnic şi limpede la gândire şi vorbă dulce moldovenească, să facem o scrisoare către Patriarhul Justinian. Ne-am apucat de lucru. Am scris pe scurt exact ce se întâmpla la Mănăstirea Căldăruşani, sub conducerea lui Veniamin Nicolae. Am semnat scrisoarea toţi trei şi am dus-o la Cabinetul Patriarhului.

Riscam, ca şi-n Transilvania, pedepse pe drept sau pe nedrept. Încă una nu mai conta. Trebuia izbăvită mănăstirea de un om care nu avea nimic, sau aproape nimic, cu viaţa monahală. Aşa judecam atunci şi speram să ducem la capăt cele ce am gândit pentru binele mănăstirii.

Drept să spun, atunci şi mult mai târziu, mi-a părut tare rău că am făcut plângere la Patriarhie. Nu ştiam cum o să iasă. Dar despre noi, sigur, se va spune că suntem nişte jălbari, nemulţumiţi cu regimul monahal impus şi că victima va câştiga teren, ca oricând în lumea aceasta. Trebuia să ţină cineva şi cu cel încolţit pe drept sau pe nedrept. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel.

După primirea documentului, Niţişor Cazacu, secretarul de la Cabinetul Patriarhal, om de o cinste ireproşabilă şi preot demn, m-a chemat în audienţă la Patriarhul Justinian, care m-a primit imediat.

– Dacă se confirmă cele scrise, zice Patriarhul Justinian, stând în picioare, va fi dat afară imediat. Şi cu palma trece pe deasupra biroului sculptat şi cu un cristal valoros acoperit integral.

– Totul este drept. Se poate dovedi la faţa locului şi cu transferurile pe care le-a aprobat Preafericirea Voastră. O adevărată dislocare de personal. Dacă aşa vă este voia, nu mai spunem nimic.

Mâna a început să-i tremure. Voiam să nu-l supăr cu niciun preţ. Era prea de treabă. Prea sincer şi hotărât.

– Veniamin are o figură lombrosiană, de delincvent, de infractor înnăscut! Faţa îl arată cine este. Voi scăpa Căldăruşanii de el, adaugă Patriarhul Justinian spre bucuria mea.

– El nu se lasă! S-a reabilitat de condamnările la puşcărie. Nu-l veţi putea da afară, ba îl veţi şi promova, îi spun eu dintr-o suflare.

– Mergi la mănăstire şi voi trimite o anchetă. După rezultatul găsit se vor lua şi măsurile ce se impun.

După depunerea documentului de plângere la Patriarhia Română au început apariţiile lucrătorilor de la Securitatea Română.

Eram întrebat despre vizitatorii străini veniţi la Căldăruşani. Printre întrebări diferite se strecurau şi anumite dorinţe de a se şti ce face Veniamin, ce oaspeţi primeşte, ce spune despre regimul comunist şi altele. Era o nouă faţă a lucrurilor. Maiorul Iliescu mă chema la Bucureşti, în Calea Rahovei, unde-şi avea buncărul. Eram sfătuit să părăsesc Mănăstirea Căldăruşani şi să ies de bunăvoie din monahism.

– Eşti tânăr, de ce să-ţi închizi viaţa în mănăstire. Îţi găsim noi de lucru. Poţi lucra oriunde. Te căsătoreşti şi intri în rândul lumii, venea sfatul de la Maiorul Iliescu. Văzând că tot insistă, i-am spus că sunt de acord să plec din mănăstire, dacă prezenţa mea deranjează.

 – Dacă-i vorba de angajat la Bucureşti, doresc să fiu măturător de la Consiliul de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Noaptea mătur, mă rog, cânt în surdină, iar ziua, când voi munciţi, eu dorm liniştit. Aşa, nici haina popească nu va mai deranja pe nimeni pe drum, iar dorinţa unora de a pleca din mănăstire se va împlini, iar dumneavoastră veţi sta liniştiţi.

 Maiorul Iliescu face ochii mari, neştiind ce să creadă.

 – Ce înseamnă vorbele astea? Îţi baţi joc de noi? Îţi vrem binele şi dumneata iei în râs propunerile noastre, se arată mânios maiorul, pus deja pe ameninţări. L-am asigurat că vorbesc foarte serios şi sunt gata să-mi iau lucrul imediat, dar numai ca măturător şi pe traseul hotărât.

 – Poţi pleca! Vom mai vorbi şi altă dată. Păstrezi discreţia despre întâlnire şi convorbire. Am ţinut-o până acum, când scriu.

 Ajuns la Căldăruşani, Veniamin nu m-a întrebat nimic, dar nici eu nu i-am spus vreun cuvânt, pentru că le ştia dinainte. Uşor-uşor, aveam să mă lămuresc că era mână în mână cu maiorul Iliescu.

Peste câteva zile, pe o bancă de lemn de pe drumul cu morcovi de beton, stătea un om de statură mijlocie, senin la faţă şi îmbrăcat impecabil. Când trec pe lângă banca unde stătea, îl aud zicând:

 – Vino, Părinte Calinic, şi stai pe bancă, pentru a vorbi ceva important. Îl vedeam pentru prima oară.

 – Eu sunt colonelul Toader şi mă ocup de supravegherea Mănăstirii Căldăruşani, ca să nu se întâmple ceva rău pe aici.

 – Ce rău să se întâmple, anume, pe aici? Călugării sunt paşnici. Doar Veniamin vrea să-i scoată pe toţi afară şi să-i dea pe drumuri. Pentru asta l-am încondeiat la Patriarhul Justinian, ca să se înveţe minte.

 – Eu te-aş sfătui să nu te pui în scandal cu el, că n-o să iasă bine. Şi apoi, dumneata ar fi bine să pleci din mănăstire, că şi aşa Biserica se va desfiinţa după 15 ani şi vei rămâne pe drumuri. Trebuie s-o iei din vreme din loc. N-am înţeles atunci de unde se inspira colonelul Toader, când făcea sinistrele afirmaţii.

 Mult mai târziu aveam să aflu. În 1992 făceam o vizită oficială într-o delegaţie de deputaţi şi senatori în Albania. Acolo am aflat tragedia din 1967, când Albania era declarată primul stat ateu din lume. Erau doar cinci ani din 1967 până în 1972. Atunci au zburat în aer bisericile ortodoxe, catolice şi musulmane. Din cei 950 de preoţi ortodocşi, au mai scăpat doar 11. Aşa povesteau cei rămaşi în viaţă, pe care i-am auzit cu urechile mele.

 Tragedie fără precedent în lume! Toţi sunt sfinţi în Împărăţia luminii!

 Colonelul Toader le ştia pe toate acestea şi aştepta şi el ca în România să se întâmple aidoma. Şi voia să mă găsească pe drumuri catastrofa, ca-n Albania.

Era dispus la vorbă. Dorea să mă lămurească mai calm şi cu mai multă şiretenie diplomatică. Dintr-odată îl aud zicând:

 – Maica Domnului a rămas Fecioară după naşterea lui Iisus Hristos? Care-i dovada fecioriei?

 – A rămas fecioară în veacul veacurilor! A fost voia lui Dumnezeu să fie aşa! Chiar dacă noi oamenii avem oarecare îndoieli în acest sens, nu trebuie să uităm cum intră lumina prin fereastră şi nu strică sticla, zic eu dintr-o răsuflare adăugând:

 – Chiar atât de mult vă preocupă fecioria Maicii Domnului? Nu puteţi trăi din cauza aceasta?

 – Ce vă pasă! Dar aş vrea să ştiu dacă noi vom fi pedepsiţi pentru păcatele noastre, continuă într-un mod bizar, întrebările colonelului Toader, pe care încercam să le înţeleg.

 – Absolut toate păcatele săvârşite de noi vor primi plata potrivită. Chiar şi cele ce spuneţi acum, dacă nu vă căiţi, trebuie judecate şi pedepsite cu grijă, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea niciunui păcătos, ci toţi să se îndrepte şi la cunoştinţa adevărului să vină.

I le-am spus pe şleau înainte de a părăsi banca de sub tei:

 – Cu dispariţia Bisericii, peste 15 ani, vreau să vă spun că se potriveşte cu „profeţia” unui francez, că peste o sută de ani, nu va mai fi nicio Biblie în lume. Tocmai acolo, peste o sută de ani, o tipografie scotea milioane de exemplare din Biblie. Iar cât va mai fi un singur om, Biserica din sufletul lui nu va fi distrusă. În zadar ne îngrijorăm“.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Articol relatat de portalul universulargesean.ro