Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă?

Un articol lamuritor pentru cei ce vor sa stie ce este Ziua de Odihna, ce spune Biserica despre ea si cum o trateaza! Pe de alta parte este bine de stiut acest aspect pentru a putea combate ratacirile eretice ale unor secte in frunte cu cea adventista cu privire la ziua de odihna la creștini. Aici vedem o noua falsificare a textului din Sfanta Scriptura / Biblia pentru indreptatirea unor erezii si nascociri protestante ceea ce ne dovedește că scopul scuză mijloacele chiar și atunci când este vorba de Legea lui Dumnezeu.

Părintele Mihai Andrei Aldea ne explică:

Ce spune Dumnezeu despre Ziua de odihnă?!!

Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esențial – și foarte mult folosit de adventiști – termenul sabat. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se muncește”. Sabatul este pur și simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoștință și se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieții veșnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica? Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi.

A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat.

Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?
Da! Dumnezeu a zis lui Moise așa: „Spune fiilor lui Israel așa: Băgați de seamă să păziți zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine și voi din neam în neam, ca să știți că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfințește. Păziți deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stărpit din poporul Meu. Șase zile să se lucreze, iar a șaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veșnic. Acesta este semn veșnic între Mine și fiii lui Israel, pentru că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, iar în ziua a șaptea a încetat și s-a odihnit”. (Ieșirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veșnic între Dumnezeu și fiii lui Israel!

Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn și de cei ce nu sunt evrei? O, deisgur că adventiștii vor încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii țineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare:

scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să țină Sabatul?

NU NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ȚINĂ SÂMBĂTA! De ce?

Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii. Căci, dacă vrem să înețelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea:
de când a început a se ține Sâmbăta ca zi de odihnă?
Și căutând în cartea Ieșirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiți din Egipt mana, le-a dat și porunca de care ei până atunci nu știau nimic, de a ține Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, și le-a explicat – căci nu înțelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să țină ziua a șaptea ca zi de odihnă. Avraam și toți Patriarhii până la Moise nu au ținut Sâmbăta!

De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoșesc (1) – și „prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu”. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieșire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munții Garizim și Ebal (Deuteronom 10, 11-22 și 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmașilor lui Avraam, Isaac și Iacob – marii Profeți și Patriarhi, oamenii aleși ai lui Dumnezeu – binecuvântarea și blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea… dar nu avea cum să fie așa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinerețile lui. De fapt, despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul și Moise, zicând: „Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte și miere, după cum M-am jurat părinților lor, și vor mânca, se vor sătura, se vor îngrășa, se vor îndrepta spre alți dumnezei și vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda și vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor” (Deuteronom 31, 20).

De aceea și Dumnezeu a zis: „M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea!” (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Mea! (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune! Și aceștia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

Iată de ce Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi.

Iar adventiștii, care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii”, ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii și ceilalți creștini din primii ani ai Bisericii au ținut Sabatul? Nu. Deși Adventismul de Ziua a șaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate biblia ne arată clar că primii creștini nu serbau Sâmbăta ca zi a Domnului, ci Duminica.

Cum așa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua sabatului și a predicat pe Hristos atât la evrei cât și la neamuri? Ba da! Și tocmai asta dovedește clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum așa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care este lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credință, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (2).

Și ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) și agapă? Nu! El lucra!

Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea păinii și agapă cu ceilalți creștini? Duminica!
Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obișnuită a creștinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul apostol Pavel împreună cu sfinții ce-l însoțeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic și Trofim în Troa șapte zile! Și nu au săvârșit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica!
De altfel, cum s-ar fi putut săvârși Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioși? Sau cum ar fi putut participa Sfântul apostol Pavel la creștineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioșilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creștină câtă vreme era în adunarea celor necredincioși. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede:

Sfinții Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioșilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

Credem că nu e cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.
Știm totuși că activiștii adventiști care înconjoară marea și pământul să facă prozeliți sunt lungi la vorbă, ca prin multă vorbărie să amăgească pe cei slabi. Și pentru cei care doresc să ajute pe cei răniți de vorbele cele amăgitoare ale adventiștilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirea lor cu privire la Ziua Domnului.

– Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei.

În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris………………… („ostekirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton”). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului și sabatului.

După cum se vede și din traducerea exactă, și din contextul întâmpinării care conduce către acestă afirmație, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Hristos și asupra Sâmbetei, ca Domn.

Cine este proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu.
Dar ce fac „teologii” adventiști?

Deși este interzis a se tăia din Scriptură (Apocalipsa 22, 19), ei înlătură ,,k..”, adică ,,și”. De asemenea, mai schimbă și topica propoziției, și, astfel modificat, versetul sună la adventiști. „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”!

La prima vedere ,,cam” același sens. Schimbarea prea mică, dar în fapt este fundamentală și blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul de păcat.

Ci și pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat aici la a fi ,,Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi și Domn al tuturor celorlalte zile!

Dincolo însă de aceasta, rămâne diferența clară înre cuvântul adevărat lăsat de Dumnezeu și textul deformat de adventiști pentru ale susține minciuna.

– de asemenea, adventiștii sunt puși în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos.

În fața unor cuvinte atât de clare, ce se poate spune? Și totuși… Pentru a-și apăra neadevărul, „teologii” adventiștii au găsit o „soluție”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28, scot un cuvânt din Biblie, în această situație… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)

Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbește despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenție!) iar apoi urmează altele, ca Paștile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede și odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că, afară de zilele de odihnă (sabatele) Domnului și de celelalte legi care trebuiau ținute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întăi și a opta (Levtic 23, 38-39). Iată deci că existau pe lângă Sabat și alte sărbători de odihnă. Ei bine, deși niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiștii adaugă la Scriptură imaginația lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire

NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, FIIND O RUȘINOASĂ NĂSCOCIRE ADVENTISTĂ.

De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de seminficație a ținerii sâmbetei pentru cei drept-credincioși, ci și în alte părți, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiștii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus:” Oare unde scrie așa ceva în Biblie? Nicăieri.

Așa cum am văzut mai sus, Dumnezeu vorbește în același loc despre Sabat și celelalte sărbători de odihnă, fără a o declara pe una mai sfântă decât alta.
Această răstălmăcire grosolană este doar o batjocorire a Scripturii, prin adăugarea unor cuvinte care nu numai că nu se găsesc în Biblie, dar îi modifică înțelesul după voia omului rătăcit.

Mai mult, prin această răstălmăcire ei își dau pe față și mai mult rătăcirea și păcatul. Căci despre aceste sărbători se spune ca și despre Sabat: „acesta este așezământ veșnic în neamul vostru, oriunde veți locui” (Levitic 23, 14). Și iarăși spune Dumnezeu lui Moise: „acesta este așezământ veșnic în neamul vostru, în toate așezările voastre” (Levitic 23, 21). Și repetă acest cuvânt iar și iar (Levitic 23, 31 și 23, 41). Deci, de vreme ce, la fel cu Sabatul, sunt așezământ veșnic (iar Dumnezeu este Adevărul), atunci cei care țin Sabatul sunt obligați să țină și aceste sărbători. Iar dacă nu le țin, nu au scuză înaintea lui Dumnezeu, Care a spus evreilor că acestea sunt așezământ veșnic (1).

În acest fel adventiștii se dovedesc de două ori vinovați. Atât față de Legea Nouă pe care o înlătură cu anumite prescripții vechi-testamentare, ca Sabatul, oprirea de la anumite bucate etc., cât și față de Legea Veche, pe care de asemenea o mutilează după cheful lor, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu și îi nimicesc rostul de călăuză către Hristos.

– Altă răstălmăcire a adventiștilor este prilejuită de declarația Sfântului Apostol Pavel: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului”. (Fapte 25, 8). Căci, se întreabă adventiștii: „Dacă ar fi călcat Sabatul, cum ar fi putut face o asemenea afirmație?”

Simplu, pentru că Sabatul nu mai era sărbătoarea Poporului lui Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus. Adventiștii nu înțeleg asemenea afirmații, și nici altele asemenea, pentru că sunt la fel cu fariseii din Sinedriul care voia să îl judece pe Sfântul Apostol Pavel. Și aceia, când au auzit: Eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru nădejdea și învierea morților sunt eu judecat, au crezut că este vorba de nădejdea răstălmăcită pe care o aveau ei, și au început să se certe cu saducheii (Fapte 23, 6 – 9). Dar oare nădejdea lui Pavel era ca a fariseilor rătăciți? Pavel găsise pe Mesia cel ceresc, iar aceia așteptau un Mesia pământesc.

Pentru că acești farisei, ca și adventiștii și alți sectanți, se opreau doar la anumite părți ale Sfintelor Scripturi, răstălmăcindu-le, și răstălmăcind apoi și restul Scripturii spre a se potrivi cu prima răstălmăcire.

Deci Pavel avea altă nădejde decât a lor, dar ei pur și simplu nu puteau înțelege acest lucru, ca adventiștii astăzi. Unde e adevărul în cuvintele: „N-am păcătuit cu nimic nici împotriva Legii Iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului” (Fapte 25, 8)?

În aceea că Legea Veche nu începe de fapt cu prescrpițiile date în timpul lui Moise, și nici nu se limitează la aceasta. Legea veche cuprinde și făgăduințele făcute lui Adam sau Avraam, de care unii rătăciți uită cu ușurință. Căci în făgăduința dată lui Avraam nu este nici Sabat, nici tăiere împrejur, nici altceva de acest fel. Dar este făgăduința venirii mântuirii și a Măntuitorului; și această făgăduință nu este doar acolo, ci în toată Legea Veche. Iar împlinirea făgăduinței este plinirea Legii: Făgăduințele au fost rostite lui Avraam și urmașului său… Care este Hristos. Deci un testament întărit dinainte de Dumnezeu în Hristos nu desființează Legea, care a venit după patru sute treizeci de ani, ca să desființeze făgăduința. Căci dacă moștenirea este din Lege, nu mai este făgăduință, dar Dumnezeu I-a dăruit lui Avraam moștenirea prin făgăduință.

Deci ce este Legea? Ea a fost adăugată pentru călcările de lege, până când era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința, și a fost rânduită prin îngeri, în mâna unui mijlocitor… este deci Legea împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Căci dacă s-ar fi dat Lege care poate să dea viața, cu adevărat dreptatea ar veni din lege și atunci ar fi desființată făgăduința. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduința să dea din credința în Iisus Hristos celor ce cred. (…) Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credință. Iar dacă a venit credința nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 16-25).

Deci cum putea să fie Sfântul Apostol Pavel fără prihană după Legea cea Veche, decât prin aceea că Îl urma pe Hristos? De aceea a și putut zice că nu a greșit nici față de Lege, nici față de Templu: pentru că toate acestea erau călăuză spre Hristos. Și cea mai mare fidelitate față de călăuză este ca, urmând sfătuirea ei, să ajungi la Ținta dorită. Hristos. Și dacă ai ajuns la țintă, nu pleci mai departe, răstălmăcind sfaturile călăuzei, ca un orb care nu poate ieși de sub călăuză. Căci Hristos este Lumina Care a venit în lume să lumineze pe tot omul, iar Legea a fost doar călăuză spre El. Aceasta este de altfel altă dovedire a vinovăției adventiștilor, care țin părți din Lege, pretinzând în același că sunt cu Hristos. Ca și când ai putea fi în același timp pe drumul spre Ierusalim și în același timp să te afli și în mijlocul Ierusalimului. Ori ești pe drum către țintă, adică sub călăuză, ori ești la țintă, și nu mai ai nevoie de vechea călăuză, care și-a împlinit menirea, aducându-te la țintă. Și că Legea este sfântă și bună și dreaptă tocmai prin aceasta o dovedim, prin faptul că a reușit cu adevărat să și împlinească menirea și să ne ducă la Hristos. Și că tot ce am arătat mai sus e adevărat o dovedește însuși Sfântul Apostol Pavel, cel invocat nedrept de adventiști, când spune: „Eu, prin Lege, am murit față de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2, 19-21).

– Alt atac asupra Adevărului vine de la adventiști, ca urmare a discuției asupra Legii Vechi, prin cuvintele. „Dacă Legea ar fi fost desființată, atunci fiecare ar fi fost liber să trăiască o viață iresponsabilă, călcând toate poruncile Legii, fără a putea fi tras la răspundere pentru aceasta”.

Această afirmație răsucită amestecă amețitor lucruri diferite spre amăgi pe cei neștiutori. Sau, mai simplu spus, e o aiureală! De fapt răspunsul la o asemenea… „afirmație” este foarte simplu, și este chiar cel dat de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, când le-a arătat că făgăduința (venirii Legii Noi și a lui Mesia) a fost înainte de Legea lui Moise.

Dar pentru a vorbi mai simplu, e de ajuns să spunem că desființarea unei legi prin înlocuirea ei cu alta nu dă nici o libertate iresponsabilă. O asemenea libertate iresponsabilă poate exista doar unde nu mai este nici un fel de lege! Or, creștinii, deși nu mai sunt sub Legea Veche – care era pentru cei neîmpăcați cu Dumnezeu – sunt cetățeni ai Împărăției cerurilor, având Împărat pe Hristos Dumnezeu și supunându-se cu credincioșie Legii Noi pe care Împăratul a proclamat-o! Aceste lucruri sunt de altfel mai pe larg lămurite de Dumnezeu în Epistola către Galateni și în alte scrieri ale Noului Testament.

Ca și la punctul de mai sus, greșeala adventiștilor izvorăște din limitarea pe care ei de la început o impun Bibliei, pornind de la ideea preconcepută că Legea lui Moise trebuie veșnic respectată (cu excepția părților pe care ei, adventiștii, hotărăsc că nu mai sunt valabile!)

La această rătăcire am răspuns mai sus prin Cuvântul lui Dumnezeu (Galateni 3, 1-29). Și cei care își asumă libertăți iresponsabile, prin ciopârțirea adevărului, sunt chiar adventiștii, și cei asemenea lor.

– Mania adventiștilor în ceea ce privește ținerea Sâmbetei în locul Duminicii merge până la a „prooroci” că „Sabatul va deveni punctul special de controversă în întreaga creștinătate, iar autoritățile religioase și civile se vor uni să impună păzirea duminicii” (Hellen White).

Lăsăm la o parte folosirea termenului de „creștinătate” care îi condamnă deja pe adventiști ca fiind în afara ei. De fapt, poate fi privită (această utilizare) ca o simplă greșeală de limbaj. Dar în ceea ce privește „profeția” întemeietoarei adventismului sâmbetist, să spunem doar că oricine privește realitatea poate vedea cât de mult s-a înșelat. Nu doar că nu s-a impus nimănui renunțarea la „Sabat” (cu excepția acelor prigonitori comuniști care au prigonit mult mai tare ținerea Duminicii și a celorlalte sărbători ortodoxe), dar sâmbăta a devenit zi liberă pentru tot mai multe țări, iar dreptul la alegerea zilei libere este prezent în legislația mai tuturor statelor democrate. La peste o sută de ani de la cuvintele lui Hellen White lucrurile merg pe cu totul altă cale decât și-a imaginat ea.
Credem că este de ajuns cât s-a arătat, pentru cine dorește să înțeleagă adevărul și să poată apăra și de această rătăcire adventistă.

Părintele Mihai-Andrei Aldea

Extras din „Lumina Adevărului”, Ed. Christiana, Bucuresti, 2007