Chemarea lui Dumnezeu la Credinţa creştinească a unui musulman

Acest musulman s‑a născut în 1926 într‑o in­sulă a arhipelagului Dodecanez. Toată copilă­ria şi‑a petre­cut‑o jucându‑se cu copiii creştinilor, deşi el era musulman. În ajunul sărbătorilor creştine mer­gea să colinde împreună cu copiii satului, cântând din fluier. Casa unde stăteau era un staul. Acolo, într‑o noapte din ajunul Crăciunului, după ce s‑au întors de la colindat, s‑a întins să se odihnească. Deodată a simţit că se deschide uşa şi i S‑a arătat Hristos. Purta un hiton alb şi chipul Său era luminos.

Acest musulman s‑a născut în 1926 într‑o in­sulă a arhipelagului Dodecanez. Toată copilă­ria şi‑a petre­cut‑o jucându‑se cu copiii creştinilor, deşi el era musulman. În ajunul sărbătorilor creştine mer­gea să colinde împreună cu copiii satului, cântând din fluier. Casa unde stăteau era un staul. Acolo, într‑o noapte din ajunul Crăciunului, după ce s‑au întors de la colindat, s‑a întins să se odihnească. Deodată a simţit că se deschide uşa şi i S‑a arătat Hristos. Purta un hiton alb şi chipul Său era luminos. Mântuitorul a zâmbit şi i‑a spus:

–  Pentru tine am venit. Eşti copilul Meu.

Apoi S‑a făcut nevăzut. Acelaşi lucru s‑a întâm­plat şi în următoarele două nopţi.

Copilul avea pe atunci cam treisprezece ani. Nu ştia ce să facă, dacă să spună aceasta cuiva sau nu. După ce s‑a gândit, s‑a hotărât să‑i spună bătrânului Nicolae, primarul satului, un bărbat venerabil. A mers la casa lui, i‑a povestit cele petrecute şi îndată a cerut să‑l boteze. Atunci primarul l‑a întrebat:

– Copilul meu te‑ai gândit bine?

– Da, m‑am gândit bine. Vreau să mă botezaţi.
Atunci primarul i‑a explicat că aceasta ar fi greu de realizat, fiindcă este minor şi s‑ar putea ca părinţii lui să se împotrivească. La sfârşit i‑a spus:

– Copilul meu, dacă Hristos te‑a luminat şi îţi doreşti atât de mult botezul, ai răbdare să ajungi la vârsta maturităţii. Atunci să ceri botezul şi te vei desfăta de el.

Lucra mai ales pe bărci de pescuit, care pe vremea aceea erau cu vâsle şi cu pânze. Adeseori mergeau pe ţărmurile învecinate, mai ales în golful aflat la est de insula Kos. Odată, aşa cum veneau din golf şi se îndreptau spre insulă cu barca plină de peşti – erau trei în barcă –, s‑a iscat deodată o furtună înfrico­şătoare. Barca s‑a umplut de apă, iar el se străduia să scoată apa cu o tinichea. Aşa cum scotea apa, a găsit în tinichea o iconiţă mică a Sfântului Nicolae. Îndată o voce înlăuntrul său a strigat:

– Nu mă arunca!

Atunci a luat iconiţa, a ridicat‑o sus şi a spus:

– Sfinte Nicolae, izbăveşte‑ne şi când va veni cea­sul să mă botez, voi lua numele tău.

Peste puţin timp au ajuns pe ţărmul insulei Kos.

Mai târziu a plecat în Asia Mică. Aici a lucrat pen­tru un timp într‑o ţesătorie. După o vreme a plecat împreună cu alţi locuitori din insulă ca să cunoască Smirna şi Ţesme. I‑a plăcut acolo şi de aceea a rămas să lucreze.

În prima seară au dormit într‑o magazie care fusese biserică. Ceilalţi doi, sora şi fratele său, care erau musulmani, nu s‑au putut linişti până ce nu au ieşit din biserică şi au dormit pe câmp. Şi astfel el a rămas acolo singur în întuneric.

După ce a dormit puţin, a deschis ochii şi a văzut o lumină ieşind din Sfântul Altar. A privit afară: era întuneric. Biserica însă strălucea. În noaptea următoa­re s‑a petrecut acelaşi lucru. În a treia noapte, împreu­nă cu lumina a auzit şi o voce spunându‑i:

– Să nu‑ţi uiţi făgăduinţa! Eşti copilul Meu.

După aceasta, până dimineaţă s‑a tot gândit cum ar putea să devină creştin în Turcia. Când s‑a trezit, a văzut că vocea ieşise dintr‑o icoană a Mântuitorului sculptată în marmură. Aceasta era singura care mai rămăsese şi era zidită în peretele de deasupra Alta­rului. În aceeaşi zi, după vreo două‑trei ore, a venit un ordin ca toţi refugiaţii să se întoarcă în patria lor. Era anul 1945. Astfel, s‑a întors în Kos, cugetând în sine că de acum putea să se boteze. Până atunci nu spusese nimic celor din familia sa.

Pe atunci arhipelagul Dodecanez, care fusese sub ocupaţie italiană, se afla sub stăpânirea englezilor. Astfel, un timp a lucrat în Poliţia engleză până la eliberare, care a avut loc în 1947. Mai târziu, în 1949‑1950, în ziua când musulmanii sărbătoresc Bairamul, mama lui i‑a spus:

– Scoală‑te ca să mergi şi tu jos, căci în ultima vreme te‑ai făcut ca un creştin.

– Nu sunt creştin, dar voi deveni când mă voi boteza, voi fi miruit şi voi primi Sfânta Împărtăşanie.

În aceea noapte a văzut în vis că se deschide acoperişul casei şi, în camera sa, coboară trei Îngeri care îi spun că vor să‑l ia împreună cu ei. Atunci el i‑a întrebat dacă poate să zboare împreună cu ei, dar deodată a văzut că a început să zboare printre Îngeri, până la malul mării. Când au ajuns acolo, mai întâi Îngerul ce mergea înainte, apoi cel din dreapta, iar la sfârşit cel din stânga l‑au cufundat în mare fiecare câte o dată, după care s‑au întors cu toţii acasă.

Dimineaţă, când s‑a trezit, şi‑a dat seama că ve­nise timpul să se boteze. A coborât, aşadar, la malul mării, a găsit un marinar care era un cunoscut de‑al său şi după ce i‑a explicat scopul său, acela l‑a luat ca ajutor al lui pe corabie şi au ajuns în Kalimnos, la mitropolie. Apoi a mers la Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos, unde l‑a căutat pe Stareţul Amfilohie Makris. Împreună cu el a venit şi Nicolae Nicolaidis, care i‑a fost naş de botez.

După prima întâlnire cu părinţii Amfilohie şi Meletie, s‑a rânduit ca botezul să se facă la Sfânta Peşteră a Apocalipsei. Şi într‑adevăr, în dimineaţa urmă­toare a fost botezat de către părintele Ieremia sub crăpătura întreită a stâncii, ce se află în Sfânta Peşteră, primind numele de Nicolae. Când s‑a întors în Mănăs­tirea Sfântului Ioan, s‑a dus să se închine la Moaştele Cuviosului Hristodul, care de această dată răspândeau bună‑mireasmă, lucru ce nu se petrecuse în ziua pre­cedentă. După ce au luat binecuvântarea părinţilor Amfilohie, Meletie şi Ieremia, s‑au întors în Kalimnos.

Acolo Nicolae a stat în casa părintelui Chiril. În a treia noapte după ce s‑a botezat s‑au petrecut urmă­toarele:

Tânărul Nicolae încă mai purta cămaşa de botez şi se întinsese să se odihnească într‑o cameră aflată chiar lângă mare, pe care părintele Chiril o folosea pentru a picta. Uşa camerei ce dădea spre mare era între­deschisă. Deodată a auzit vocea mamei sale. Nicolae şi‑a deschis ochii şi i‑a spus în turcă:

– Mamă, cum de ai venit aici? Ce vrei?

– Am venit să te iau împreună cu mine, i‑a răs­puns mama sa.

– Mamă, sunt botezat şi miruit. Pleacă, căci nu pot veni împreună cu tine.

– Ridică‑te şi vino cu mine! i‑a strigat ea şi îndată s‑a repezit asupra lui şi l‑a prins de umeri ca să‑l ridice.

El însă a împins‑o, strigând:

– Mamă, nu mă întina! şi privirea i‑a căzut pe o icoană a lui Hristos.

Atunci a strigat făcându‑şi semnul Crucii:

– Hristoase al meu, mântuieşte‑mă!

Atunci ea s‑a ridicat şi i‑a spus:

– M‑ai biruit.

Şi ieşind pe uşă, s‑a aruncat în mare, udând şi uşa. Când păruta lui mamă a ieşit, a văzut în urma ei o coadă de animal, iar atunci când a dispărut în mare, a înţeles că aceea nu era mama lui. Dimineaţă, părintele Chiril, care auzise strigătele, l‑a întrebat ce s‑a întâm­plat. Când a aflat, i‑a spus:

– Nu te mâhni, Nicolae, fiul meu! Era diavolul şi a venit să te ispitească.

Nicolae cel de curând botezat a rămas un timp în Kalimnos, unde s‑a însurat, iar mai târziu s‑a întors în Kos.
Nicolae s‑a învrednicit de multe descoperiri ale lui Dumnezeu şi de cercetări ale Harului dumnezeiesc. Când trecea prin greutăţi cerea cu simplitate şi cu credinţă ajutorul lui Dumnezeu şi îl primea.

Pe când locuia în Kos, s‑a petrecut următoarea întâmplare:

Era Marţea cea Mare. De câteva zile era vreme rea şi Nicolae, care pe atunci se îndeletnicea cu împletitul coşurilor, ajunsese într‑o stare foarte grea. Nu putea să cumpere nici măcar mielul de Paşti şi cu multă greutate prindea câţiva peşti pe care îi vindea ca să poată trece Paştele. Seara s‑a rugat Domnului:

– Hristoase al meu, nu am pe nimeni altul căruia să‑i spun durerea mea. Numai Tu mă vei ajuta, Hristoase al meu.

Şi zicând acestea, a adormit. În vis a văzut că se află într‑un loc plin cu arbuşti şi o Lumină venea spre el.

Atunci i S‑a arătat Hristos purtând hiton şi o cunună de spini, iar pe Chipul Său curgeau picături de Sânge. Îndată Nicolae a alergat ca să I se închine şi Mântuitorul l‑a binecuvântat. Nicolae a îngenuncheat înaintea Crucii Sale, zicând:

– Hristoase al meu, ajută‑mă să prind câţiva peşti ca să trec Paştele.

Atunci Hristos cu o voce dulce i‑a răspuns:

– Să mergi, fiul Meu, la Karteri.

Şi îndată S‑a făcut nevăzut. Deodată a simţit că soţia lui îl scoală, zicându‑i:

– Ce ai? Îţi faci Cruce prin somn?

– Nu ştiu, am visat, i‑a răspuns el fără să‑i spună nimic altceva.

În Miercurea cea Mare, pe o ploaie torenţială, a luat două dinamite şi a mers către locul pe care i‑l arătase Domnul, ce se afla la o distanţă de mai bine de o oră. Pe drum îşi făcea semnul Crucii şi se ruga zicând:

– Hristoase al meu, vin… ajută‑mă!

Cu aproape 200 m înainte de a ajunge la Karteri, a văzut trei peşti lucind. Atunci Nicolae a alergat acolo strigând:

– Îţi mulţumesc, Hristoase al meu!

A aruncat cele două dinamite mici şi marea s‑a um­plut de peşti. A continuat să mulţumească Domnului şi a început să umple sacul pe care îl avea cu el, iar cu ajutorul celor doi catâri pe care îi împrumutase, să‑i transporte şi să‑i vândă.

Câţiva ani mai târziu s‑a petrecut altă întâmplare: tatăl său era internat grav bolnav în spitalul din Kos şi, potrivit diagnosticului medicilor, mai avea puţin de trăit. Pe când Nicolae cobora mâhnit scările, a zărit icoana Sfântului Panteleimon. Atunci s‑a oprit şi s‑a rugat Sfântului din inimă:

– Sfinte al meu, Panteleimoane, mai dăruieşte‑i doi‑trei ani de viaţă!

În dimineaţa următoare, înainte de a merge la muncă – lucra pe atunci în Dimos – a mers la spital, iar tatăl său i‑a spus:

– Îţi mulţumesc, copilul meu, că l‑ai trimis pe doctor. A venit la mine un medic tânăr şi m‑a întrebat: „Cum te simţi?”. „Nu mă simt bine”, i‑am răspuns eu. Atunci acela mi‑a prins capul şi mi‑a spus: „Nu ai nimic, eşti bine”. Iar când a plecat mi‑a spus: „M‑a trimis fiul tău, Nicolae, ca să te văd”. După puţin timp m‑am simţit bine.

Atunci Nicolae a înţeles că fusese Sfântul Panteleimon şi de aceea l‑a întrebat pe tatăl său:

–  Îl vei recunoaşte dacă îl vei vedea?

Şi îndată a adus icoana Sfântului înaintea tatălui său, iar acela l‑a recunoscut pe doctor în persoana Sfântului Panteleimon.

Sursa: marturieathonita.ro