Copilul în lumea televiziunii, între a devora şi a fi devorat
Deunăzi, o voce tunătoare izbucnind din interiorul cutiei pe care îndeobşte o numim televizor, anunţa: Urmăriţi programul nostru! Noi facem irealul să pară cît se poate de real!”™”™.
Este evident vorba de un slogan publicitar, un promo agresiv pentru un film de acţiune. De cînd televiziunea se manifestă în procente îngrijorătoare, mai mult ca un instrument de manipulare, ca instrument al satanei, ci nu ca un paliativ, astfel de manifestări agresive, menite să scuture fiinţa să o descentralizeze şi să o înrobească, se fac simţite zilnic la orice oră, pe orice program, fie el chiar un program ce se adresează copiilor.
Cine poate oare să transforme prin intermediul lumilor imaginare, irealul în real, întunericul în lumină, minciuna într-un adevăr relativ? Doar acel cineva sau ceva care se opune actului fundamental al creaţiei, ca operă a lui Dumnezeu, doar acela care nu recunoaşte că Dumnezeu a creat lumea văzută şi lumea nevăzută şi că alte lumi sunt plăsmuiri.
Pe firul imaginaţiei păcătoase, a ,,lumilor”™”™ virtuale şi fantasmelor, oamenii din faţa televizorului, în special copiii, de cîteva decenii încoace, se închină unui nou idol: televiziunea. Unii petrec ziua întreagă în faţa ecranului, dintr-o foame de imaginar greu de explicat, dintr-o foame de păcat care nu are raţiuni decît pur umane şi distructive. Astfel copilul, chiar şi prin intermediul unui ,,inofensiv”™”™ desen animat, se plimbă pe planete inventate, combină specii, participă la distrugere şi crimă, consimte la existenţa zeilor, semizeilor şi eroilor fabuloşi. În faţa televizorului copilul tresaltă, explodează, chiuie, exultă, rîde sau plînge, exact în momentul în care paşii săi ar trebui să fie îndreptaţi spre cunoaşterea naturii, spre plimbări în parc sau locuri de joacă, spre cărţi formative sau lecturi uşoare, spre cunoştinţe care au duhul lumii neizvorît din satanisme, ci ancorat în firescul naturalului sădit de Dumnezeu în om.
Copilul nu mai admiră florile; el vrea să fie Harry Potter şi din flori să facă şerpi. Copilul nu mai admiră alţi copiii care îl îndeamnă să participe la jocuri nevinovate; el admiră hoardele, armatele de ,,orci”™”™, ca cele din ,,Stăpînul inelelor”™”™, gata oricînd să ucidă şi să distrugă pentru a cîştiga de partea lor, puterea unui inel magic şi mincinos. Copilul numai surîde cînd mama sa îl ia în braţe şi îl provoacă să înveţe un cîntecel sau o poezie; el este destul de ,,bărbat”™”™, sau destul de ,,coaptă”™”™, dacă este fetiţă, încît să vorbească deja o engleză stîlcită şi să înjure. Engleza ,,buclucaşă”™”™ a învăţat-o, de exemplu, în serialul The Tofus, care îi îndeamnă pe cei mici, sub pretextul dragostei de natură să fie excentrici, să mediteze în poziţii yoga şi să caute starea de nirvana. De înjurat, a învăţat să înjure după ce părinţii i-au îngăduit să urmărească seriale ,,de comedie „˜”™, periculos de obscene, cum ar fi ,,La bloc”™”™, ,,Gogomanii”™”™ sau ,,Meseriaşii”™”™.
Tot ce ne îndepărtează de natural de creaţia lui Dumnezeu, de frumuseţea zidirilor este crimă împotriva bietului suflet. Frumuseţea mării, semeţia munţilor, seninul cerului, diversitatea animalelor, farmecul deosebirii plantelor, strălucirea pietrelor, îmbinarea armonioasă a mirosurilor, ospăţul îmbelşugat în de toate pe care ni-l oferă natura, stări şi lucruri cîntate şi aplaudate de Sfîntul Grigorie de Nazianz înCuvîntările despre Dumnezeu, sunt lăsate la urmă. Spiritul de turmă, modernismul, mondenul, cochetăria şi snobismul cheamă lumi ireale, virtuale, imaginare, care cel mai adesea sunt satanice.
Cînd, ore în şir, stăm la televizor şi ne cantonăm în virtual, în acelaşi timp, nu recunoaştem actul de creaţie al lui Dumnezeu şi ne asumăm respingerea de bunăvoie a naturii, a zidirilor şi a frumuseţii desîvîrşite a lucrărilor treimice. Noi şi copiii pe care îi îndemnăm să devină devoratori de televiziune devenim asemenea lui satan, care nemulţumit de cele create cu perfecţiune de Dumnezeu, a vrut să devină el însuşi ca un dumnezeu şi s-a răzvrătit, îndemnînd şi alte duhuri la răzvrătire. Ca părinte, cînd îi las copilului ore în şir telecomanda dîndu-i suprema libertate să aleagă ce vrea dintr-un program TV, sunt ca acest satan, care, în răbufnirea sa violentă de a fi împotriva lui Dumnezeu, a devenit capabil să dărîme o parte semnificativă din stelele cerului: ,,Iar coada lui tîra a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pămînt”™”™ (Apocalipsa 12,4). Îi dărîmăm copilului conştiinţa, îi dărîmăm bucuria de a fi, îi dărîmăm ceea ce cu migală s-a străduit Dumnezeu a sădi aproape de perfecţiune în om.
Între real şi ireal, aşa cum ne poartă televiziunea, mai rămîne o singură concluzie de tras. Părintele care îi permite copilului său să fie stăpîn peste telecomandă, să fie mai ,,televizoman”™”™ decît o arată bunul simţ şi dreapta măsură, consimte de bunăvoie la un act diabolic, care înseamnă transformarea odraslei sale din copilul devorator de TV într-un copil devorat.
Cristian Şerban
