Credința înseamnă a simți că scăparea ta pe veci depinde de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu

Credința nu înseamnă a admite teoretic existența lui Dumnezeu și întruparea Fiului Său, a opta pentru credință ca pentru o altă filozofie, ci a simți că scăparea ta pe veci depinde de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, Care ne-a arătat în Hristos iubirea și mila Sa nesfârșită. Ea înseamnă a tremura pentru mântuirea ta și a face voia lui Dumnezeu pentru a fi vrednic de ea, pentru a te uni cu Dumnezeu cel iubitor, Singurul în Care este mântuirea.

Credința aceasta nu poate fi dezlegată de năzuința serioasă și ostenitoare spre sfințenie, spre curăția în relația iubitoare cu Dumnezeu. Ea e un fel de intuiție a realității celor făgăduite, un fel de confirmare a lor prin bunul simț, sau chiar printr-un fel de pregustare.

Alexandru Prelipcean

Extras din ”Spiritualitate creștină și rigoare științifică. Notele de subsol ale Filocaliei românești”, Vol. I, Ed. Doxologia, Iași, 2013, pag. 243