Creştinului credincios nimeni nu poate să-i nedreptăţească sufletul, nici însuşi diavolul

Diavolul dispune de arme puternice şi de curse viclene. El poate folosi totul împotriva noastră şi ne atacă cu mare furie pentru a ne robi. Cu toate acestea însă nu este mai puternic ca Domnul, începătorul credintei noastre. Şi asemeni popoarelor mici şi slabe, ce nu se tem când se ştiu ocrotite împotriva unei ţări mari şi puternice, tot astfel nici noi nu trebuie să ne înspăimântăm de vicleşugurile diavolului, cât timp aproape de noi se află Domnul Cel Preaputernic, Iisus Hristos, de care diavolul se teme şi se cutremură, căci Domnul i se arată înfricoşător.

De aceea S-a facut om şi „pentru asta S-a arătat ca să strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Jertfa Lui s-a făcut pentru a desfiinţa pe „cel ce are stăpânia morţii”, adică pe diavol, şi să izbăvească pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15). Acesta a fost scopul lucrării Domnului pe pământ. „A umblat, făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul” (Fapt. 10, 38), şi prin jertfa Lui pe Cruce S-a făcut „pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9)

Ori de cate ori diavolul a îndrăznit a se ridica împotriva Domnului, a fugit înfrânt. Atunci când a ispitit pe Domnul pe muntele Carantaniei, lucrarea făcătoare de minuni a Domnului l-a înfricoşat şi l-a facut să tremure şi a trebuit, în cele din urmă să-si parasească jertfele şi să se ducă în adânc. Niciodată n-a îndraznit să stea împotriva Domnului. Totdeauna a mărturisit puterea Lui şi I-a vorbit cu cuvinte rugătoare. Când Domnul a coborât la iad El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei ţinuti de diavol cu legături strânse. De aceea şi Antonie cel Mare ne îndeamnă să nu ne temem de diavoli, căci toate armele lor sunt neputincioase înaintea harului lui Dumnezeu: „Se cuvine să nu va temeţi de aceştia (de diavoli), căci totdeauna meşteşugurile lor în nimic le preface harul lui Dumnezeu”. Nu ne mai temem de atacurile lui, deşi aprinse sunt săgeţile sale, viclene, intenţiile lui, mult-meşteşugită, mintea lui. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Iisus Hristos, al Cărui nume doar rostindu-L cu credinta şi evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolului. „Cu numele lui Iisus Hristos biciuieşte-l pe duşman”, este deviza fiecarui ostaş credincios al Domnului. Domnul este Atotputernic şi-l ţine supus pe balaurul cel viclean, aşa încât noi să ne putem bate joc de el şi să-l ruşinăm, după cum foarte frumos spune Marele Antonie: „Ca un balaur a fost prins cu undiţa de către Mântuitorul, şi ca unui dobitoc i s-a pus căpăstru şi ca unui fugar i s-a legat belciugul de nări şi buzele i-au fost pătrunse cu acul. Apoi a fost legat de Domnul precum o pasăre, ca să-l putem batjocori”

Însuşi Domnul ne-a încredinţat de aceasta, spunând ca „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel ce este în lume” (In. 4, 4). Aşadar, care ucenic credincios al Domnului se va înfricoşa de satana? Cine nu se va simti sigur sub acoperământul Domnului său? În care inimă nu se va sălăşlui sentimentul siguranţei şi ocrotirii, care-l va face pe orice om să se simtă sprijinit de braţul cel tare al Domnului? Da, suntem bolnavi şi slabi când rămânem singuri, departe de Mântuitorul nostru Hristos. Atunci ne asemănăm oilor celor singuratice sau vaselor ce nu cunosc limanul. Dar când ocrotirea ne e promisă şi suntem împreună cu Iisus, atunci lepădăm frica şi spaima şi ne luptăm cu curaj şi eroism. Alături de Cel puternic ne facem şi noi puternici, aproape de Cel neînvins ne facem şi noi biruitori. Şi astfel, noi, smeriţii şi neputincioşii, asemeni lui David, robi fiind ai lui Hristos, avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşului, ce pare mare precum Goliat, şi să-l biruim.

Trebuie să ne îngrijim însă mereu să ne încredinţăm Domnului. Când am devenit creştini am mărturisit, prin gura naşului nostru, că ne depărtăm şi ne lepădăm de diavolul şi ne unim cu Hristos. „Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui, şi de toţi îngerii lui, de toată slujirea lui, de toată trufia lui?”, am fost întrebaţi. Şi am răspuns: „Mă lepăd”. Şi apoi: „Te uneşti cu Hristos?” şi am răspuns din nou: „Mă unesc”. De noi depinde să păzim mărturisirea noastră şi să ne ţinem făgăduinţa. Atunci „Cel ce este în noi” ne va întări. Atunci se vor potrivi cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur: „Şi asta voiesc să se înteleaga de voi toţi: ca creştinului credincios nimeni nu poate să-i nedreptăţească sufletul, nici însuşi diavolul” (Cateheza 10). Şi e cu neputinţă să fie altfel, căci „Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel viclean nu se atinge de El” (I Ioan 5, 18).

Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis

Articol relatat de portalul toaca.md