„-Cum ai intrat aici? Cine eşti? -Sunt îngerul tău păzitor. Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi poţi vedea ce gândesc şi simt ceilalţi oameni”

Într-un oraş micuţ şi liniştit îşi trăia viaţa o femeie frumoasă şi credincioasă, însă, virtuţile erau umbrite de o mare patimă: judecarea aproapelui. Credinţa ei nu avea la temelie cuvintele Mântuitorului  „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi’’ şi, deşi citea Sfânta Scriptură, a trecut cu vederea această învăţătură.

Într-o duminică, aşa cum obişnuia, se pregăteşte să meargă la sfânta biserică. Îmbrăcându-se cu cea mai frumoasă rochie pe care o deţinea, pentră că, în gândirea ei, nu se putea lăsa mai prejos decât vecina şi prietena ei alături de care stătea în biserică, iese din curtea casei sale, când, un om al străzii, nebunul cum îl numeau toţi, îi iese în cale.

Privindu-l cu dispreţ, îi zice:

– Pieri din calea mea, nebunule, şi nu cumva să te apropii de mine pentru că mirosul tău îngrozitor îmi va pătrunde în rochie. Ar trebui să te apuci de lucru, nu să trăieşti din mila altora.

Replicându-i acestea, îsi vede de drumul ei. La scurt timp, se intâlneşte cu un om ameţit de alcoolul necruţător:

– Doamne, ce om nevrednic. În loc să se roage, el se înneacă în băutură.

Într-un final ajunge la biserică; după ce se închină la icoană, se îndreaptă spre locul ei, unde era aşteptată de către prietena sa. Zâmbindu-i, îşi ocupă locul.

Pe la jumătatea slujbei, în biserică îşi face apariţia o tânăra îmbrăcată sărăcăcios, dar cu un chip blând, precum al unui înger.

– Hm, uită-te şi la asta. Cum poate veni în sfânta biserică îmbrăcată aşa? Gândea, în sinea ei, femeia ce era un veritabil judecător al aproapelui.

Fiind un loc liber, lângă cele două vecine, fata săracă se aşează, smerită, lângă ele. Când strana cânta, aceasta, cu un glăscior ce abia se putea auzi, cânta după strană, dar, deşi nu cânta tare, nu scapă de judecata femeii de alături.

– Vai, cum cântă. Mai bine ar tăcea pentru a nu-i mai deranja şi pe alţii. Însă pe sărmana fată nimeni nu o mai auzea, înafară de Dumnezeu.

Ridicând ochii spre icoana Mântuitorului, după ce şi-a judecat din nou aproapele, femeia Îi zice: „Doamne, mi-ar plăcea să ştiu ce este în mintea şi în sufletul acestor oameni care îşi permit să vină îmbrăcaţi aşa în casa Ta sau preferă să Te părăsească.”

Restul zilei a trecut fără niciun eveniment major; în curând lumina zilei cedează locul întunericului nopţii. Razele jucăuşe ale lunii valsau pe suprafaţa pământului, ascunzându-se, uneori, după un nor trecător.

După ce citeşte câteva capitole din Sfânta Scriptură şi îşi zice rugăciunile, frumoasa femeie adoarme. Nu au trecut cinci minute când, o prezenţă luminoasă apare în cameră. Deranjată de lumina necunoscută, femeia se trezeşte… un bărbat îmbrăcat în veşminte albe şi cu o sclipire stranie şi minunată în priviri, stătea în faţa ei. Femeia tresare.

– Cum ai intrat aici? Cine eşti?

– Sunt îngerul tău păzitor. Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi poţi vedea ce gândesc şi simt ceilalţi oameni; vei fi surprinsă de ceea ce vei vedea. Învaţă această lecţie şi nu pierde esenţa ei! Spunând acestea, îngerul dispare, lăsând în urma lui o mireasmă de mir divin.

Orele au trecut greu pentru femeia nerăbdătoare să vadă sufletul oamenilor. Odată cu ivirea zorilor, se îmbracă în grabă şi merge pe străduţele înguste, în speranţa că, în curând, va zări un om.

Prima persoană pe care o vede este fata smerită care, în urmă cu o zi, a stat alături de ea în biserică. Stătea la un colţ de stradă şi vindea câteva mere culese cu mânuţele ei în urmă cu două ore. Era o dimineaţă destul de răcoroasă iar fata era îmbrăcată cu aceleaşi haine subţirele pe care le purtase şi în urmă cu o zi.

– Ce coincidenţă… fie, să vedem ce suflet are această fată.

Privind spre ea, femeia rămâne surprinsă de sufletul tinerei. Fata avea un suflet frumos precum un crin alb, cântând neîncetat lui Dumnezeu, oprindu-se din când în când pentru a-şi cere iertare că nu poate să-I cânte mai frumos. De pe buzele fetei ieşeau nişte flori superbe, precum nu sunt în această lume, flori născute din iubirea şi din sufletul ei pur; aceste flori se ridicau spre Cer, purtând cu ele rugăciunile fierbinţi şi smerite ale tinerei cu chip angelic.

– Nu pot să cred ceea ce văd. Cum am putut să mă înşel atât de tare ?

Ruşinată de comportamentul pe care îl avusese timp îndelungat, femeia îşi întoarce privirea, alegând să parcurgă o străduţă distinctă. La capătul străduţei, îl întâlneşte pe bărbatul ameţit de alcool, căruia îi atribuise titlul de „om nevrednic”. Sufletul lui era cuprins de o tristeţe sfâşietoare, aceasta fiind principala cauză pentru care şi-a găsit refugiul în băutură. În mintea lui era prezentă soţia care, în urma unei boli necruţătoare, a murit, iar, din când în când, gândul se ridica la Dumnezeu, Căruia Ii zicea că-I încredinţează iubita sa soţie şi Îl ruga să îl ia şi pe el de pe acest pământ.

Femeia, cu lacrimi în ochi, îndurerată de ceea ce vede, se întoarce cu spatele, dorindu-şi să ajungă cât mai repede acasă, dar încă nu se terminaseră întâlnirile.

Următoarea persoană care îi iese în cale este nebunul, aşa cum era cunoscut. Urma să aibă parte de cea mai mare surpriză de până acum. Privindu-i sufletul şi mintea, femeia se cutremură… în faţa ei era un sfânt al lui Dumnezeu pe care Acesta îl chemase să fie nebun pentru El, nebun în fața lumii, dar drept în faţa Lui. Ochii „nebunului’’ emanau ceva nelumesc, dar, totodată era atât de uman.

Cei doi se priveau fără a scoate vreun cuvânt. Primul care rupe tăcerea este sfântul.

– Femeie, nu îţi mai întina sufletul cu păcatul judecării aproapelui. Citeşti Scriptura, dar nu iei aminte la cuvintele „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Du-te în pace la casa ta şi renunţă la acest păcat, iar atunci vei privi viaţa cu alţi ochi!

După aceste cuvinte, sfântul îşi reia comportamentul de om nebun, lăsând-o singură pe femeia ce rămâne împietrită şi cu privirea pierdută. O voce cunoscută o trezeşte la realitate:

– Vecino, ce este cu tine?

– Eu.. eu

„Mă mir că nu are nimic de zis la cât de mândră se ţine…. este o prefăcuta doar, iar  acuma o face pe femeia smerită’’, gândea aşa-zisa prietenă.

Cu lacrimi în ochi, femeia îşi priveşte prietena şi, ştiindu-i gândul, afirmă:

– M-am înşelat în privinţa ta şi nu numai… i-am judecat pe mulţi oameni fără ca măcar să mă întreb ce este în sufletul lor, ce simt şi din ce cauză au comportamentul respectiv.

În hohote de plâns, fuge în casă, închizând uşa cu zgomot. Căzând în genunchi, începe să se roage :

– Doamne, am greşit mult judecându-mi aproapele. Vreau să-mi văd propriul suflet pentru a-mi ţine mereu gândul la faptele, la păcatele mele…

În acel moment, aceeaşi siluetă luminoasă apare în camera pe care o îmbracă în lumină cerească. În mâini ţinea o oglindă şi, apropiindu-se de femeie, îi zice:

– Aceasta este oglinda sufletului tău. Priveşte-te!

Sufletul îi era înnegrit de păcatul judecăţii, care, precum o umbră, acoperea sclipirea virtuţilor.

– Cât am păcătuit… ce am făcut cu sufletul meu? Iartă-mă pentru netrebnicia mea, Dumnezeule, iartă-mă pentru îndrăzneala de a-Ţi cere să văd sufletele celorlalţi… nu mai vreau să le văd gândurile şi sufletele, vreau să-i iubesc, aşa cum ne-ai cerut Tu să-i iubim pe semenii noştri.

Îngerul îi zâmbeşte duios:

– Aşa să faci. De azi nu vei mai vedea ce simt sau gândesc ceilalţi, dar să nu uiţi ce ai văzut tu în sufletul tău! Având fărădelegile tale înaintea ta, vei vedea doar virtuţile celorlalţi oameni şi aşa vei ajunge să îi iubeşti, iar atunci pacea şi fericirea îţi vor acapara sufletul.

Judecarea celuilalt ne orbeşte, ne împiedică să vedem partea frumoasa din cel de lângă noi, determinându-ne să ne credem fără de prihană, iar inima noastră va deveni rece precum gheaţa, care, fără iubire nu se va putea topi. Judecându-i pe ceilalţi, te judeci de fapt pe tine însuţi.

(Mihaela Gligan) 

Articol relatat de portalul ortodoxiatinerilor.ro