Cum şi când ne apropiem de Euharistie?

Una dintre cele mai delicate probleme ale teologiei practice, atunci când avem în vedere participarea concretă la Sfânta Liturghie, este cea legată de raportul dintre Spovedanie şi Cuminecare. Mai exact, vrem să analizăm aici practica împărtăşirii de mai multe ori cu o singură Spovedanie, pe care clericii, fără excepţie, o aplică în mod consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi asupra laicilor. Sau aşa-numita practică a „dublului standard“, adică practica diferenţierii condiţiilor de împărtăşire a clericilor faţă de condiţiile de împărtăşire a mirenilor. Răspunsurile, atitudinile teologilor nu au întârziat să apară, ba chiar au generat numeroase polemici, unele chiar dramatice, discuţii care au început de secole şi durează până astăzi.

Partea cea bună a dez­­baterilor pri­vind ra­portul dintre cele do­uă Taine este fap­tul că, prin ele, se arată că Bi­serica este un organism viu, că teologia trebuie să fie mereu di­namică şi că legarea ei de u­ne­le reguli formale imuabile poa­te duce la rigiditate insti­tu­ţio­nală, care stinge duhul şi via­ţa. Părintele arhid. prof. dr. Ioan I. Ică jr. a numit, pe bună drep­tate, această dezbatere pri­vind împărtăşirea şi, indirect, raportul ei cu Spovedania drept „controversă“, care invită pe teologii şi clericii de astăzi la multă introspecţie şi responsa­bi­litate.

Trebuie spus însă că în a­ceas­tă controversă, întrebarea a­­su­pra rarei sau desei îm­păr­tă­şiri a estompat întrebarea, la fel de esenţială, de câte ori poa­t­e laicul să se împărtăşească du­pă o singură Spovedanie, fapt care a dus la ignorarea sau ne­abordarea frontală a practi­cii dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să pună a­ceas­tă problemă, ştiind cât de dur au fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut curajul să pu­nă astfel de întrebări.

Aversiunea faţă de această în­trebare a avut şi are justifica­rea ei, adică numeroasele abateri care s-au făcut în acest sens, mergându-se până la prac­tica necanonică a Spo­ve­da­niei colective, au făcut din ea un fel de tabu. Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut ni­cio­dată subiecte tabu, dimpo­tri­vă, abordarea echilibrată şi res­ponsabilă a tuturor temelor şi întrebărilor a dus la lim­pe­zi­rea celor mai grele probleme cu care s-a confruntat ea.

De asemenea, abaterile şi în­căl­cările rânduielilor canonice nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar asemăna cu aruncarea a­pei din covată odată cu copilul. Un exemplu: abateri num­e­roa­se în viaţa liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Ma­slu, asta nu a însemnat ca ac­­tul liturgic al deschiderii E­van­gheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai acele a­bateri ce denaturează sensul Tai­n­ei Maslului.

În cazul de faţă, Anul omagi­al euharistic ne dă şansa de a pu­ne în dezbatere toate în­tre­bă­rile legate de Spovedanie şi Eu­­haristie, spre folosul şi zidirea noastră, de a pătrunde în pro­funzime şi a înţelege toate nu­anţele legate inclusiv de te­ma rândurilor de faţă.

Astfel, putem spune că, în e­sen­­ţă, opiniile cu privire la prac­ti­ca dublului standard în ra­por­tul dintre Spovedanie şi Cu­mi­ne­care pot fi sintetizate astfel.

Acrivie sau pogorământ?

Prima opinie este cea a te­o­lo­gilor care pun mai mult accent pe acrivie şi pe judecata lui Dumnezeu, şi care apără prac­tica dublului standard, ca o practică ce a apărut în mod ne­cesar în Biserică, în decursul tim­pului, ca urmare a faptului că creştinii de astăzi nu mai au e­vlavia şi responsabilitatea creş­tinilor de odinioară. Viaţa pri­milor creştini era cu totul di­fe­rită, cu mult mai sfântă decât viaţa creştinilor contemporani.

În mod logic, practica dublului standard se leagă de îm­păr­tă­şirea rară şi apără Biserica de împărtăşirea deasă, necon­tro­­lată, care bagatelizează sau de­formează înţelegerea auten­ti­­că a Sfintelor Taine. Cre­din­cio­şii cu adevărat ortodocşi ar tre­bui să se împărtăşească mult mai rar decât clericii, du­pă o pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post, după ce s-au spovedit şi au primit dez­­legare, numai atunci când se si­mt vrednici şi se constată vred­nicia lor de duhovnic.

Legat de ritmicitatea îm­păr­tă­­şirii, s-au născut diferite re­guli, adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o dată la 40 de zi­le. Ideea de 40 de zile vine de la fap­tul că Mântuitorul, după În­vi­ere, a mai stat 40 de zile pe pă­mânt a­poi S-a înălţat la cer. Aşa şi Sfân­ta Împărtăşanie ar du­ra, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, du­pă care s-ar „înălţa“ de la noi. În felul acesta, îm­păr­­tăşirea mai deasă de 40 de zi­le este o în­drăzneală necuve­ni­tă laicilor.

De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa împărtăşire, sau împărtăşirea multiplă du­pă o singură Spovedanie, sunt a­devăraţi trădători ai Or­to­do­xiei, pentru că aşa ceva este im­po­­­sibil, fiindcă o Spovedanie în­seamnă strict numai o Cu­mi­ne­care imediată, bineînţeles da­că s-a primit dezlegarea cu­ve­­nită. Nici prea mult timp din­tre Spovedanie şi Cumi­ne­ca­re nu are voie să treacă, pentru că o Spovedanie ar „ţine“ (ar fi va­la­bilă) numai o singură zi.

De aici rezultă că, spre e­xem­­plu, laicii se pot împărtăşi nu­mai în prima zi de Paşti (de Cră­ciun sau de Rusalii ş.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai ales după ce au con­su­mat carne. Lucrul acesta es­te per­mis numai clericilor, ca­re nu­mai prin Hirotonie au dobândit dreptul şi obligaţia de a se îm­părtăşi la fiecare Li­tur­ghie.

Cea de-a doua opinie, con­tra­­ră cu prima, este cea a teolo­gi­lor care pun accent mai mult pe pogorământ şi pe iubirea lui Dum­nezeu. Aceştia susţin că prac­tica dublului standard este o denaturare a vieţii liturgice, ca­re a apărut în urma clerica­li­ză­rii şi instituţionalizării Bi­se­ri­cii şi care a dus la criza euha­ris­tică de astăzi.

Totodată, aceştia susţin că es­te o mare nedreptate să a­plici laicilor condiţii mult mai as­pre la împărtăşire decât cle­ri­cilor care, de exemplu, în afa­ra posturilor mari, nu postesc sâm­băta şi se pot împărtăşi du­mi­­nica, când de fapt, ţinând cont de responsabilitatea enor­mă a preoţiei, lucrurile ar trebui să stea exact invers.

În mod firesc, Biserica Orto­do­xă este aspră cu viaţa clerici­lor, ca­re trebuie să fie pildă de via­ţă şi de trăire creştină, şi blân­dă cu via­ţ­a laicilor, dar cu pr­i­vire la Spo­vedanie şi Cu­mi­ne­care, în mod paradoxal, o­bi­ce­­iul bise­ri­cesc este invers, a­di­că cerinţele sunt mult mai aspre cu credin­cio­­şii şi mult mai le­jere cu cle­ri­cii. Acest fapt, al du­blului standard, ar aminti de cu­vintele Mân­tuitorului Care zi­ce: Cărtu­ra­­rii şi fariseii „lea­gă sarcini gre­le şi cu anevoie de pur­­tat şi le pun pe umerii oa­me­­ni­lor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miş­te“ (Matei 23, 4).

Mai mult, teologii susţi­nă­tori ai acestei opinii condamnă prac­tica dublului standard, în­tru­cât nu are nici un fundament la Sfinţii Părinţi şi nici în sfintele canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei vieţi du­hovniceşti autentice constă în libertatea duhovnicului de a le­ga şi dezlega responsabil, în via­ţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii. În acest con­text, al tainei vieţii du­hov­ni­ceşti, nu se pot stabili reguli ma­tematice sau formalisme su­fo­­cante (o Spovedanie – o îm­păr­­tăşire), ci trăiri şi impliniri ale cuvântului Scripturii şi în­dem­­nurilor canonice ale Bise­ri­cii dintotdeauna.

Firescul Tainelor Bisericii

Fiecare creştin, bazat pe con­ştiinţa lui, ar trebui să se spo­vedească ori de câte ori este ne­voie, şi să se împărtăşească cât mai des, chiar la fiecare Li­tur­ghie la care participă, pentru că sensul, împlinirea şi punc­­tul culminant al Litur­ghiei stau în actul cuminecării. De aceea între Spovedanie şi Cu­minecare nu se poate stabili o re­gulă matematică, ci du­hov­ni­cul liber şi responsabil poate da dezlegare, în funcţie de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe împărtăşiri, mai ales când este vorba de săr­bă­tori ca­re urmează una după al­ta.

Nu trebuie ignorată nici po­si­bilitatea de a lega, adică de a nu da dezlegare la împărtăşire, a­tunci când este cazul, pentru că Spovedania nu înseamnă a dez­lega „pe bandă“. De aceea du­hov­nicul trebuie să fie tot tim­pul te­mător, dar nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales cu teama de a le­ga pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua teamă, de a nu dez­lega la îm­păr­tă­şire, este foar­te mult ignorată de clericii de azi.

Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva cu nevrednicie nu trebuie să te li­niştească, ci trebuie să se con­ti­nue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat celor pe care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Dom­nul i-a chemat şi i-a aşteptat, şi care ar fi fost vrednici de a­ceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare şi mai cu­tremurătoare decât prima.

Oricum, responsabilitatea şi li­bertatea duhovnicului sunt va­lori fundamentale, inaliena­bi­le în viaţa duhovnicului, con­şti­ent şi râvnitor de misiunea lui, de mân­tuire a altora odată cu mân­tu­i­rea lui. Sfântul A­pos­tol Petru spu­nea, în acest sens: „Trăiţi ca oa­meni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept aco­pe­ră­mânt al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu“ (1 Pe­tru 2, 16).

De asemenea, sfintele ca­noa­ne nu pot fi confundate cu re­guli juridice, formaliste, fi­ind­­că ele nu impun sub nici o for­mă un dublu standard la îm­păr­tăşire. De exemplu, canonul 66 apostolic prevede ur­mă­toa­re­le: „Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dum­nezeul nostru, până la noua du­minică, întreaga săptămână să o pe­treacă credincioşii fără în­trerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece du­hov­ni­ceşti, bucurându-se întru Hris­tos, sărbătorind şi îndeletni­cin­du-se cu citirea dumneze­ieş­ti­lor Scripturi, şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hris­tos şi împreună înălţaţi“.

Această „îndestulare cu Sfin­tele Taine“ înseamnă, prac­tic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din Săp­tă­mâ­na Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate cele trei zile de Paşti. Mai mult, nici un ca­non nu cere laicului care pos­teş­te toate posturile din an şi toa­te miercurile şi vinerile de pes­te an, să postească şi sâm­bă­ta, înainte de împărtăşirea du­­minicală. Cu alte cuvinte, sfin­tele canoane nu cer laicilor mai mult decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu nu­mai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane pre­văd că a nu te împărtăşi 40 de zi­le este epitimie (pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se împărtăşească regulat (can. 48 Ioan Aj.).

Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii cu pri­vire la raportul canonic din­t­re Spovedanie şi Împăr­tă­şi­re, ca­re – fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place sau nu ne pla­ce – ele coexistă în întreaga Or­to­do­xie. Partea tristă este da­tă de duritatea şi exclusivi­ta­­tea confruntării celor două o­pi­nii, care nu seamănă cu un di­a­log, ci mai re­pede cu o ră­fu­ia­lă ce merge pâ­nă la atacul le­pă­dării sau tră­dă­rii adevăratei Ortodoxii.

Orice extremă este dăunătoare

Fiecare teolog susţinător al u­nei opinii vede în ceilalţi te­o­logi, susţinători ai opiniei con­tra­­re, ceea ce este mai rău. De e­xemplu, opozanţii împărtăşirii de­se văd în susţinătorii acesteia denaturarea înţelegerii Sfin­telor Taine, care ajung să se confunde cu hrana cotidiană (Sfin­tele Taine nu sunt „borş cu mă­măligă“!?), sau deformarea î­n­ţelegerii Sfintei Spovedanii ca­­re, prin împărtăşirea multi­plă după o Spovedanie, ar duce la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai rău, la Spovedania colectivă.

Prin toate aceste inovaţii şi de­­naturări s-ar vedea chiar o scă­­pare de sub control a Sfin­te­­lor Taine, ba chiar s-ar a­junge la… demonizare. Atunci, ce să mai înţelegem, dacă cle­rul se îm­părtăşeşte la fiecare Li­­tur­ghie? Extremismul acestor ata­curi se vede şi din can­o­nul 3 al Sfân­tului Timotei al ­A­le­­xan­driei, care reduce îm­păr­tăşirea ce­lui ispitit de du­huri necurate de la împăr­tă­şi­rea zilnică la îm­părtăşirea du­minicală! Iată ce spune a­cest canon: „Întreba­re: Dacă ci­neva credincios se în­­dră­ceş­te, se cuvine a se îm­păr­­tăşi cu Sfin­tele Taine, ori nu? Răs­puns: Dacă nu tră­dea­ză Tai­na, şi nici într-alt chip oa­­re­ca­re nu o huleşte, să se îm­păr­tă­şeas­că, dar nu în fiecare zi, căci des­tul este numai dumi­ni­ca“.

Pe de cealaltă parte, teologii îm­­p­ărtăşirii dese îi condamnă pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe u­nii ce nu îşi mai împlinesc mi­siu­­nea lor, fiindcă rostul cleri­ci­­lor este de a chema, iar nu a bla­ma, de a deschide, iar nu a în­chi­de. Tot aceşti teologi văd şi o ma­re ipocrizie a spune la Sfân­ta Liturghie „apropiaţi-vă“, ce­lor care anterior au fost legaţi să nu vină tocmai de cel ce chea­mă. Acest fapt apropie Sfân­ta Liturghie de spectacol şi Îm­părtăşania de cultul euha­ris­tic din Biserica Catolică.

Prin împărtăşirea rară, Bi­se­­rica s-ar comporta ca o mamă maş­teră, care doar arată mân­ca­­­rea copiilor ei vitregi, fără a-i hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a năs­cut criza euharistică actuală, ca­re a dus şi la alte dezechilibre li­­turgice, de exemplu punerea Ma­slului sau a cultului mor­ţi­lor deasupra Sfintei Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti“ dea­supra Împărtăşaniei.

După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de cea­laltă. În acelaşi timp, toţi se a­pără aducând, în favoarea lor, e­xemple de mari teologi sau mari duhovnici, care îm­păr­tă­şesc fie o opinie, fie cealaltă, cre­ându-se, mai ales pentru cei ne­iniţiaţi, mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este de fă­­cut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este coe­xis­­­tenţa acestor atitudini, în în­trea­ga Biserică Ortodoxă, fapt ca­re nu poate fi deloc ignorat.

Poate că poziţia cea mai în­ţe­leaptă ar fi acceptarea şi tole­ra­rea reciprocă a celor două o­pi­nii, prin cultivarea celei mai mari virtuţi creştineşti, a drep­tei-socoteli. Aceasta este virtu­tea care trebuie cultivată, sus­ţi­nută şi apărată, încă din şco­li­­le teologice, iar acolo unde ea sca­de sau dispare, se impune in­ter­ven­ţia celor responsabili, cu iu­bi­­re şi înţelepciune, iar nu cu a­u­toritarism rece şi umilitor.

Nu trebuie uitată nici în­cli­na­ţia spre păcat a omului, de a­ce­ea oricine poate greşi, indife­rent de poziţia pe care o adoptă, e­xagerările, deformările şi or­go­­­liul pot apărea oricând, ori­un­­­de te-ai posta din punct de ve­­dere teologic, oricare ar fi treap­­ta ierarhică pe care te afli.

Taina existenţei şi mântuirii u­mane poate impune, spre e­xem­­plu, ca într-un anumit context să se procedeze după pri­ma opinie, într-alt context, du­pă a doua opinie. Această du­a­li­­tate poate fi posibilă chiar în in­teriorul aceleiaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi înţelegerea con­cretă a fiecărui credincios sau a fiecărui preot co-slujitor, fă­ră ca prin aceasta să se piar­dă „unitatea duhului întru le­gă­­tura păcii“ (Efeseni 4, 3).

Fiecare răspunde de ceea ce fa­ce şi numai aşa se pot potoli pa­timile aversiunii faţă de ce­lă­lalt, care nu procedează la fel. Cred că cel mai bine ar fi ca fi­e­care ierarh, fiecare preot sau te­olog să aibă libertatea şi res­pon­­sabilitatea asumării lucră­rii mântuirii tuturor, într-o for­mă sau alta, care în cele din ur­mă vor da seama nu în faţa oa­me­ni­lor, ci în faţa lui Dum­ne­zeu.

În sprijinul acesta ne vine În­suşi Hristos, Cel Care ne-a che­mat şi ne-a trimis la misiu­ne şi, a­­tunci când Îl ai Cap pe În­­suşi Mân­tuitorul, nu poţi fa­ce ni­mic de capul tău. Iar ca în­­ce­put al în­ţelepciunii spre dreap­­ta-soco­tea­lă, ne pot fi cu­vin­tele, ce­le mai potrivite, ale Sfântului A­pos­tol Pavel, care zice: „Cel ce mă­­nâncă să nu-l dis­preţuiască pe cel ce nu mă­nân­că, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mă­nân­că, pentru că Dumnezeu l-a primit“ (Rom. 14, 3).

Sursa: Ziarul Lumina