Dacă iubeşti pe cineva, în ciuda păcatelor sale (ca minciuna, nestatornicia, făţărnicia), dar după multe încercări nu reuşeşti să-l schimbi, e bine să renunţi la iubirea aceasta?

Dragă, eu nu ştiu ce iubire e aia care poate să renunţe… Adică, ori îl iubeşti, şi-l iubeşti cu defecte cu tot, ori nu-l iubeşti, şi nu-l iubeşti cu calităţi cu tot.

Când iubeşti pe cineva, nu-ţi mai faci probleme; îl iubeşti şi-l duci în iubire. În ce mă priveşte pe mine, să ştiţi că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum şi câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veşnicie. Eu nu mă simt bine când aud pe cineva: „Am fost prieten, dar nu mai sunt prieten… am pierdut o prietenie. ”Şi eu am pierdut prietenii, dar nu din pricina mea…sau cel puţin am conştiinţa că eu nu am făcut ceva ca să se piardă prieteniile. Eu mi-am făcut partea mea, mai departe pentru cealaltă parte a vieţii, şi pentru toată vremea. Orice prieten pe care l-am avut poate să se întâlnească cu mine ca prieten, pentru că eu îmi fac partea mea. Aşa şi-n chestia aceasta: dacă vrei să-l iubeşti, nu-l judeci, ci îl primeşti aşa cum e. Aşa cum un părinte îşi iubeşte copilul şi dacă-i prăpădit; e tot copilul lui şi tot îi vrea binele şi tot vrea să fie altfel.

Părintele Teofil Paraian

Extras din “Din ospatul credintei”, Ed. Mitropolia Olteniei