Dacă nu iubim, atunci nu suntem binecuvântaţi cu fericirea care izvorăşte din iubire

Desăvarşirea creştină în esenţă constă în două lucruri: în iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că: „Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie”, o smerenie nesfârşită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Înveşmântaţi-vă cu iubire care este legătura desăvârşirii” (Coloseni 3, 14).

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viaţa noastră personală, este secetă de iubire în viaţa noastră de obşte, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărţuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărţuiesc şi ne zdrobesc patimile.

Iubirea trebuie salvată, trebuie să fie mântuită, ca orice lucru pe care omul îl poate întrebuinţa în bine sau în rău, pentru că „ce faci te şi face”, iar Sfântul Marcu Ascetul zice că: „Dacă nu faci binele pe care îl ştii, n-are rost să cunoşti alt bine” ca să-l faci pe acela.

Creştinismul a accentuat iubirea, a pus-o în valoare, a scos-o în evidenţă. Creştinismul are rostul de a salva iubirea, de a o direcţiona, de a face din iubirea pătimaşă – iubire virtuoasă, iubire adevărată.

Cu cât suntem mai cuprinzători în iubire cu atât suntem mai cuprinzători în fericire. Şi dacă nu iubim, atunci nu suntem binecuvântaţi cu fericirea care izvorăşte din iubire. Iubirea este fericire. Fericirea adevărată izvoreşte din iubire.

Părintele Teofil Părăian

Extras din „Veniţi de luaţi bucurie”, Ed. Teognost