Despre a avea dreptate – „cearta nu este războiul oamenilor, ci al duhurilor”

Unul din păcatele care ne macină sufletul și relația cu cei din jur este mândria. Și acest lucru se vede în lucrurile mărunte, de zi cu zi. Deseori, în discuții, ținem să avem dreptate în ceea ce spunem, să dovedim că suntem deștepți, înțelepți, cunoscători. Ne contrazicem până în pânzele albe și, de multe ori, sar scântei. Ne rănim cu vorbe, ne supărăm și astfel ne transformăm viața într-o permanentă luptă.

– Trebuie făcută o precizare, părinte. Eu cred că, de fapt, contrazicerile în esență sunt bune, atâta timp cât duc la un numitor comun, la identificarea adevărului. Nu-i așa?

– Aflarea adevărului? Crezi că te contrazici cu cineva pentru că tu deții adevărul sau dorești să-ți convingi interlocutorul de adevărul tău? Pentru că, în realitate, vorbim de două lucruri diferite.

– De regulă, insist cu punctul meu de vedere doar atunci când știu sau cred că am dreptate. Cu argumente, evident.

– Și, spune-mi tu mie, cine îți cuantifică dreptatea? De unde știi că dreptatea este la tine? Cine îți acreditează, întărește ori confirmă această dreptate?

– Nimeni, este doar părerea mea despre ceva ce consider evident.

– Și cum se termină astfel de discuții? Îți convingi interlocutorul despre adevărul tău? Plecă acesta luminat după o discuție cu tine? Sunteți mai fericiți, mai recunoscători, mai iubitori unul față de altul?

– Trebuie să recunosc că, de cele mai multe ori, nu. Dar, în timpul discuției, nu realizez acest lucru. Sunt prins de subiect și de moment, iar faptul că nu reușesc să conving, trece în plan secundar. Dar am satisfacția faptului că reușesc să-mi impun punctul de vedere, nu conștientizez eșecul demersului meu.

– Păi, și dacă nu reușești să convingi, de ce insiști?

– Probabil nu realizez că efortul meu nu duce la nici un rezultat sau, nu știu, poate pentru că mă simt bine în propria-mi stare de superioritate.

– Ușor-ușor ajungi să te cunoști, dar văd că la tine procesul de autocunoaștere durează mult prea mult. Bați pasul pe loc de multă vreme.

– Cu ce greșesc, părinte?

– Cu mai multe. În primul rând, încă nu ai capacitatea de a ține discursuri altor persoane ori de a da lecții. Ca să luminezi, trebuie să fii tu însuți lumină, ceea ce nu este cazul. Pe de altă parte, discuțiile purtate cu alții, din ce mi-ai povestit, escaladează de multe ori sau duc la stări tensionale.

– Nu orice discuție, am încercat eu să mai îndulcesc puțin situația, dar se mai întâmplă să ne enervăm, mai ales când țin morțiș să demonstrez că am dreptate.

– Și dacă tot nu convingi, la ce insiști?

– Încă nu am ajuns la întrebarea asta, ca să am un răspuns.

– Ai reușit, în schimb, să dai buna dispoziție pe așa-zisa dreptate. Căci, îți spun eu, oricât de paradoxal ți s-ar părea sau nedrept, nu ai garanția că ceea ce spui este drept, nu-i așa?.

– Într-adevăr, nu am nici o garanție. Și atunci?

– Uite cum facem. Pe viitor, renunță la discuțiile astea pătimașe, renunță la dreptatea ta. Spune ce ai de zis o dată, cu calm, iar dacă vezi că ceea ce spui nu se prinde, nu mai insista. Zâmbește și treci la altele. Este păcat să dai starea de bine și de bună dispoziție pe o așa-zisă dreptate asupra căreia nu ai nici o certitudine că reprezintă vreo frântură de adevăr. Și, chiar de-ar fi să ai dreptate, tot nu merită să alungi starea de bine, mai ales buna dispozitie din familie. Căci, nu-i așa, cele mai multe discuții de acest gen, în contradictoriu, se petrec în familie. Înțelegi foarte bine ce vreau să spun. Și mai este ceva, foarte important: nu contează atât de mult ce spui, cât faptul cum o spui. Ai grijă la limbaj, la tonalitate, la inflexiuni, la gestică, la tot, pentru că, până la urmă, toate aceste lucruri te definesc.

– Așa am să fac, părinte.

– Ține minte, cearta nu este războiul oamenilor, ci al duhurilor. Nu contează cine are dreptate, scopul este doar dezbinarea. Oamenii sunt buni receptori ai informațiilor primite dar, cu regret, cei mai mulți o amplifică și o dau înapoi.

– Ce este de făcut, părinte?

– Un singur lucru ai de făcut : să te rogi pentru celălalt și toată starea de tensiune va înceta foarte curând.

– Văd că rezolvarea celor mai multe lucruri stă în rugăciune.

– Sfințenia se măsoară în cum îi accepți tu pe alții și nu din cum reușești să-i îndrepți pe alții, după cum crezi tu că e bine!

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție extinsă,  autor Ionuț RITEȘ,  care va fi lansată în curând cu binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte Athos.

Sursa: marturieathonita.ro