Despre păcatul malahiei (masturbării) şi onaniei (pazei de a nu avea copii)

Malahia este păcatul pe care-l face cineva singur, artificial, prin deprinderea pătimaşă a scurgerii de sămînţă cu mâna, împins fiind de poftele trupeşti aţîţate de o imaginaţie neânfrânată, excitată de gândurile rele, cultivată cu lecturi din romane pornografice, priviri a unor imagini şi filme pornografice şi lipsă de educaţie.

Unii ca aceştia pierd memoria, devin nervoşi, le tremură corpul, iar în căsătorie obţin copii slăbănogi şi la trup şi la suflet. Malahia – zice Sfîntul Ioan Scărarul – este curvie ce se face fără de alt trup. Tot acesta numeşte malahia moarte şi pierzanie, care totdeauna se află la noi şi se poartă împreună cu noi şi mai vîrtos în vremea tinereţilor. Pentru aceasta e foarte greu să se depărteze de dînsa şi să se pocăiască cei care s-au prins odată de dînsa.

Este socoteala unor dascăli, că Dumnezeu i-a lăsat pe acei mândri filosofi ai elinilor să se stăpînească de acest păcat, spre pedeapsa închinării lor la idoli, căci cunoscînd pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu! Aceasta se aseamănă cu ceea ce zice Sf. Apostol Pavel pentru dânşii: „Pentru aceia şi Dumnezeu i-a dat pe ei în pofta inimii lor, spre necurăţie, ca să se necinstească trupurile lor în sineşi” (Romani 1, 24), unde, prin aceia se zice ,,trupurile lor în sineşi” a arătat pe malahie, în care acelaşi trup lucrează şi pătimeşte singur în sine. Malahia pricinuieşte vătămare veşnică sufletului, căci îl lipseşte de Împărăţia Cerurilor şi-l osîndeşte în munca cea veşnică – precum zice Sf. Ap. Pavel:

I Corinteni 6,9-10: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrînaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.”

Sf. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului în canonul 8 canoniseşte astfel pe malahieni: „Cel ce a făcut malahie se canoniseşte 40 de zile petrecând cu mâncare uscată şi făcând cîte 100 de metanii în fiecare zi”. În Pravila bisericească a arhimandritului Nicodim Sachelarie sunt date mai multe canonisiri pentru păcatul malahiei:

,,Cine-şi face slobozenie cu mîna şi aceasta este curvie şi să aibă pocanie trei ani şi metanii cîte 24 pe zi…

Este şi malahie muierească că ele lucrează una cu alta şi aceasta se cade duhovnicului foarte să întrebe şi să le dea lor pocăinţă de un an”.

,,Cel ce se va slobozi cu mâna, acela aduce sămânţa lui ca slujbă dracului, drept aceea să nu se împărtăşească niciodată cu sfînta taină, iar de se va părăsi, să se pocăiască doi ani sau trei ani, după aceea să se împărtăşească”.

,,Dacă nu poţi să te desfaci de deprinderea pătimaşă a curgerii de sămînţă din pricina obişnuinţei îndelungate, cum cutezi nenorocitule să te apropii de cele pe care nici îngerii nu le ating? Deci sau tremură şi stai de departe de aici înainte de slujba dumnezeiască şi aşa vei cîştiga îndurarea lui Dumnezeu sau aşteaptă să cazi în urgie, ca un nesimţit şi neîndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruţa cu iubirea de oameni, ci te va pedepsi fără milă fiindcă ai cutezat fără neruşinare să întri la nunta împărătească cu sufletul şi cu haina întinată, deşi nu eşti vrednic nici măcar de întrare, dar încă de aşezare”. (Matei 22,11). Filoc.IV,p.267,54.

,,Iar de se va face malahie între mai mulţi, atunci fiecare să mănînce sec 80 de zile, sau să nu se pricestuiască doi ani şi să facă în toate zilele metanii cîte cincizeci”.

Malahia este păcăt împotriva firii şi pricinuieşte şi vătămarea trupului, căci precum zic doctorii, malahienii: 1) Îngălbenesc. 2) Le slăbeşte stomacul. 3) Le slăbeşte vederea ochilor. 4) Pierd glasul. 5) Pierd isteţimea şi ascuţimea minţii. 6) Pierd ţinerea de minte. 7) Pierd somnul cu oarecare visuri tulburate. 8) Tremură trupul lor. 9) Pierd bărbăţia trupului şi a sufletului. 10) Li se întâmplă dambla. 11)  Le urmează scurgerea cea prin somn, de multe ori şi cînd sunt deştepţi. 12) Îmbătrânesc curând şi mor rău şi cu ticăloşie.

Aşadar, păcatul acesta este ca o ciumă şi stricăciune a neamului omenesc, şi face pe malahieni să petreacă şi aici o viaţă ticăloasă şi în cealaltă viaţă să se muncească veşnic în focul muncii…

Onania este păcatul pe care-l fac un bărbat şi o femeie, sau doi soţi căsătoriţi care întrebuinţează mijloace de a nu face copii: ,,Onan … vărsa sămânţa jos ori de cîte ori se culca cu soţia fratelui său (mort dar acum era a lui prin căsătorie de levirat) ca să nu se nască copiii fratelui său din duşmănie. Ce a făcut el n-a plăcut Domnului, deaceea l-a omorît, care era duşman al legilor naturale”(Fac.38,9-10). Acest păcat se canoniseşte ca şi avortul şi malahia pînă la vindecare, căci fără îndreptare nu există iertare.

Facerea 1,27-28 ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat, zicând: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pămînt şi peste tot pămîntul!”.

Facerea 9,1 ,,Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: ,,Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”.

Facerea 38,1-10 ,,În vremea aceea s-a întâmplat că Iuda s-a pogorît de la fraţii săi şi s-a aşezat lângă un adulamitean, cu numele Hira. Văzând Iuda acolo pe fata unui canaaneu, care se numea Şua, el a luat-o de soţie şi a intrat la ea. Şi ea, zămislind, a născut un baiat, şi Iuda i-a pus numele Ir. Zămislind iarăşi, a născut alt băiat şi i-a pus numele Onan. Şi a mai născut un baiat şi i-a pus numele Şela. Şi când a născut ea acest fiu, Iuda era la Kezib. Apoi Iuda a luat pentru Ir, întâiul născut al său, o femeie, cu numele Tamara. Dar Ir, întâiul născut al lui Iuda, a fost rău înaintea Domnului şi deaceea l-a omorît Domnul.

Atunci a zis Iuda către Onan: „Întră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, şi ridică urmaşi fratelui tău!” Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, deaceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămînţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce facea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorît şi pe acesta.”

Iar acum să tratăm din punct de vedere medicinal aceste două vicii, care macină neamul omenesc mai ales în ziua de azi.

Trezirea instinctului sexual prin masturbare este o realitate gererală incontestabilă. La băieţi pofta aceasta înmugureşte numai la dificila vârstă a pubertăţii, între 10 şi 16 ani, după ce testiculul devine activ şi spontan apar primele poluţii. În schimb la fete, mică flacără se aprinde uneori cu 4-5 ani mai repede decât începutul ciclului menstrual. Primejdia cea mare şi necruţătoare din viaţa unui tânăr apare tocmai în perioada de răscruce de la vârsta pubertăţii când începe activitatea glandelor endocrine. Lipsit de supraveghere şi sfaturi corecte spre înfrînare, copilul cade uşor în viciul malahiei.

Hormonii produşi de testicul sunt ca roua dimineţii care înviorează dezvoltarea şi frumuseţea florilor. Dacă rămân în corp sunt preluaţi în sânge şi hrănesc toate organele, dar dacă sunt în afară, atunci tânărul se ofileşte. Ademenit de clipele plăcerii produse de eliminarea lichidului spermatic, tânărul începător repetă tot mai des actul desfrînării, iar efectele nu întârzie să apară. Marcat de ruşine şi timiditate pătimaşul se retrage dintre prieteni, se ascunde şi caută locuri tainice unde să-şi poată practica viciul. Nu-l mai interesează şcoala, devine tot mai tăcut şi mai obosit, ritmul dezvoltării fireşti a trupului este încetinit, mâinile încep să-i tremure, ochii devin încercănaţi şi privirea tulbure, comportamentul general nu mai are voiciune, memoria slăbeşte, iar bietul tânăr devine agitat şi parcă îmbătrâneşte înainte de vreme.

Dacă patima desfrîului sub orice formă şi la orice vîrstă pune stăpânire pe om, glandele genitale devin suprasolicitate să risipească doar în afară, nu mai rămân şi hormonii cuveniţi sângelui. Lipsită de acest stimulent, circulaţia sângelui devine anemică, produce dezechilibre trupeşti şi sufleteşti, iar dacă tînărul continuă desfrînarea, milioane de celule mor şi niciodată nu se mai regenerează. În astfel de cazuri, medicii recomandă relaţii sexuale cu femei sau căsătoria, sperînd la o revenire la normalitate, dar din păcate necazurile continuă, căci tînărul obişnuit cu malahia nu mai simte atracţia naturală faţă de femeie, nici fetele nu se mai simt atrase de trupul lui fleşcăit, anemic, îmbătrînit şi dezechilibrat. Ritmul său biologic şi sexual nu se mai potriveşte cu ritmul femeii sănătoase, apar certuri şi nemulţumiri, infidelităţi conjugale şi apoi divorţul. Dacă femeia este mai îngăduitoare, nimerindu-se să nască şi copiii, aceştia vor fi bolnăvicioşi, slabi de minte sau chiar handicapaţi. Cauza nu este alta decât distrugerea celulelor nervoase prin stihia desfrînării părintelui ce l-a chemat la viaţă. Din aceleaşi cauze ale viciului sexual, trupul pătimaşului se piperniceşte, unele organe se atrofiază, apare sterilitatea, nevrozele, frica de oricine, idei fixe, obsesii şi halucinaţii, precum şi o permanentă mustrare de conştiinţă.

Este cunoscut cazul poetului german Heinrich von Kleist, care a trăit în 1777-1811, a cărui viaţă a fost o continuă alergare, asemeni unui hăituit dornic să scape de chinurile demonului voluptăţii care îi stăpînea trupul şi cu fiecare plăcere presimţită îl apropia de prăpastia sfîrşitului. Tragedia sexuală a lui Kleist a început din copilărie când practica viciul malahiei în chip nemăsurat. Slăbiciunea voinţei l-a ruinat trupeşte, iar sufleteşte se simţea mânjit de voluptatea şi urmările ei covîrşitoare. La 21 de ani era ros de ruşine şi scârbă de el însuşi, precum şi de mânia că nu mai era capabil să se apere împotriva acestei plăceri demonice. Chinuit de singurătate, poetul a căutat timp de 10 ani, dorind cu ardoare să găsească un partener dispus să-l însoţească în întâmpinarea morţii. Până la urmă a convins-o pe Henriete Vogel, o tînără bolnavă de cancer. Heinrich von Kleist a fost marele poet tragic al germanilor, însă demonul desfrânării, cuibărit de timpuriu în coapsele sale, l-a stăpânit toată viaţa. A lăsat creaţii de înaltă valoare literară, dar în plină maturitate, la doar 34 de ani, scârbit peste măsură, a devenit ucigaş, apoi cu al doilea glonţ şi-a curmat singur zilele. Prin străvechea înşălăciune, demonul a triumfat, iar omul a căzut. Aceste amănunte se pot citi în cartea lui Ştefan Zweig, intitulată: ,,În luptă cu demonul”.

Despre mecanismul funcţional al omului, putem spune mai întîi că omul are miliarde de neuroni, care aparţin sistemul nervos şi care au nevoie de hrană şi mediu.

1. Oxigenul pe care hematiile din sînge îl duc la creier.
2. Glicogenul este zahărul special preparat de ficat pentru neuroni.
3. Hormonii, adică produsul glandelor endocrine, care ageresc întreg organismul şi cu deosebire sistemul nervos.
4. Somnul, dreptul la somn fiind obligatoriu, ştiindu-se că omul moare după opt zile de nesomn.
5. O concepţie de viaţă necesară neuronilor, care aduce cu sine înfrânarea de la orice excese.

În organismul nostru avem răsfirate mai multe glande a căror secreţie internă sunt hormonii. Aceştia sunt un fel de săruri, un fel de substanţe chimice care au rostul să stârnească la lucru anumite organe interne, să agerească nervii şi să învioreze gândirea, să ne facă viaţa plăcută şi cu interes pentru ea, într-un cuvânt hormonii sunt agenţii de stimulare a vieţii. Printre aceste glande sunt şi cele care rodesc sămânţa de om, şi care ,,spre deosebire de celelalte, au o funcţie dublă, una internă – producerea hormonilor, şi alta externă – producerea celulelor germinative; pe lîngă alte rosturi mai au şi pe acela de a stimula funcţiunea celorlalte glande şi de a da o configuraţie specifică, plină de vigoare şi precisă, corpului întreg, fie bărbat, fie femeie.

Ştiinţa medicinii printre multele ei învăţăminte o are şi pe aceasta: a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă atinsă odată, nu se mai drege niciodată; lucru ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă să o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în mai multe părţi cu rost de ,,telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mai mare, sau ,,centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor ,,creieraşilor” mai mici, celule nervoase împrăştiate (împărţite) în tot trupul. Prin şira spinării duc mii de ,,fire telefonice” la creier. Prin creier lucrează mintea asupra trupului, care (mintea) este parte a sufletului şi nu a trupului.

Şi dovedeşte ştiinţa că desfrânarea, sau risipirea în orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai cu deosebire în 7 locuri, izvorăşte un fel de putere, foarte – foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Aceasta e vlaga de viaţă. Între cele 7 izvoare de vlagă, printre cele mai puternice este şi izvorul ce înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine după desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izorul nu mai poate dovedi să verse şi înăuntru, în sînge, partea de vlagă neapărat trebuincioasă, pentru că tot lucrul izvorului e ,,tâlhărit” în afară.

Acum, dacă de pe urmă năravului desfrânării scade puterea izvorului de a mai vărsa în sînge felul său de vlagă, scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame, sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc ca să se facă mâncare celorlalte şi, la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată omorâtă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este această vlagă a celor 7 izvoare.

Acum sîntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau bine, acum de când cu malahia le slăbeşte mintea şi scad la învăţătură.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care îşi prăpădesc oamenii sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

• Malahia (masturbarea)
• Curvia
• Sodomia (homosexualitatea)
• Bestialitatea (curvia cu animalele şi cu păsările)

Iar în căsătoria legitimă:

• Desfrînarea
• Onania (evitarea de a concepe copiii)
• Crima de avort (steriletul şi tablete anticoncepţionale)
• Preacurvia
• Necurăţia
• Nesocotirea vremurilor oprite
• Alte nenumite spurcăciuni

Constituţional, natura bărbatului are o glandă în plus faţă de femeie: prostata. Aceasta sintetizează săruri ale acidului glutamic, substanţe absolut necesare sistemului nervos, atît al bărbatului cît şi al femeii. Dar nu le prepară decât bărbatul! Aici este explicaţia, fundamental biologică, în temeiul căreia femeia este atârnătoare de bărbat. Fără substanţele lui endocrine, ea se degenerează nervos, mintal, etc. Aici începe să se înţeleagă de ce au urmări nefaste şi abuzul şi refuzul.

Dacă aceste substanţe extrem de valoroase pentru iconomia vieţii în bune condiţii a sitemului nervos sunt risipite pe plăcerea de care nu te mai saturi – atunci încep să apară urmările. Abuzul păgubeşte pe bărbat de necesarul de substanţe glutamice a sitemului nervos şi încep fenomenele de carenţă nervoasă, care pot ajunge până la slăbirea totală a funcţiei mintale. S-au văzut atâtea căzuri de tîmpenie a minţii şi a pierderii totale a memoriei, fără să fie şi alte boli în organism.

Respectivul era suprasolicitat iar el s-a predat. Urmările sociale se înţeleg.

Refuzul păgubeşte pe femei. Unul din refuzurile obişnuite este acela ,,întemeiat” pe stăvilirea numărului de copii. Modalitatea aceasta este viciul onaniei cu femeia. Păgubesc amîndoi – paguba biologică ce se resimnte în sănătatea ambilor.

Iată unde duce blestemaţia ferelii de zămislire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund ca un capăt în şale, încât femeia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, printre care şi ,,poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinăuntrul femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare.

Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta.

Explicaţia: Într-un raport conjugal normal, organele genitale feminine trec sccesiv printr-o fază de congestie intensă şi o fază de slăbănogire bruscă, ce stabileşte cursul regulat în circulaţia sângelui. Actul conjugal falsificat, neisprăvit, fără concluzie naturală, lasă să persiste în vase o stare de înecare, ce cu vremea ia un caracter permanent. Urmează o tulburare a nutriţiei ţesuturilor, pe urmă tulburarea lor anatomică.

Mulţimea firişoarelor nervoase ale plexului hipogastric, firişoare care pleacă de la uter şi se unesc cu sistemul cerebro-spinal, îndură apăsări, iritaţii, care la obârşie sunt dureri locale, dar cu tulburări reflexe la distanţă, iar cu vremea aruncă pe bolnavi în plin domeniu psihiatric.

Congestiile acestea cu repetiţie produc alterări intense şi profunde în sânul ţesuturilor, care-şi pierd astfel funcţiunea lor normală. Aşa se instalează, cu vicleşug, sterilitatea definitivă, incurabilă, după câte o perioadă de sterilitate voită. Atunci în zădar mai doreşti copii, mugurii vieţii, căci firea te pedepseşte cu această crudă întoarcere a lucrurilor, îţi califică fapta şi îţi condamnă neamul la moarte.

O altă constrîngere de care trebuie să ţină seama femeia e foliculina, hormon toxic şi cancerogen. Toxic la nivelul creierului, dând continue dureri de cap şi foarte intense; cancerogen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine). De cleştele acestui hormon nu este scăpare decît de la 3-4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce medote şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin.

În cazul viciului sau a greşelilor de conveţuire apariţia cancerului care ucide soţia se răstoarnă iarăşi în răspunderea soţului. Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale.

Malahia şi onania sunt fiicele desfrînării. Dar cel care luptă cu păcatul va fi ajutat de Dumnezeu şi se va salva, iar cel care se va lăsa biruit de patimă se va distruge, intrând sub stăpânirea demonilor.

Scriitorul francez Huysmans, în cartea ,,En Route” spune că: ,,Pofta devine tot mai flămândă pe măsură ce este mai hrănită”.

Sf.Teodor Studitul scria următoarele despre patima desfrîului: ,,Mie mi se pare că această boală se aseamănă cu râia. Precum râiosul, când se scarpină cu unghiile, se pare că îşi găseşte în aceasta o plăcere, iar în realitate nu dobîndeşte nici o plăcere, ci numai răni chinuitoare, cu atît mai multe cu cît se scarpină mai tare, tot aşa şi cel stăpânit de patima desfrâului nu dobîndeşte o plăcere, ci un chin, nu o satisfacere, ci deşertăciune, nu un suflet bun, ci lipsă de suflet. Un astfel de om este vrednic de milă”.

I Corinteni 6,18-19 ,,Fugiţi de desfrînare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrînării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”

Preot Andrei Popa – ortodoxia.md