Din traiul cel bun, lumesc, din fericirea lumească iese stresul

Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească, şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihnă. De aceea umblă neliniştiţi, chiar şi împrejurul Lunii, precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – în vechile uzine, „roata nebună” era roata care nu producea nimic, ci o foloseau numai pentru a trece cureaua unei roţi atunci când voiau s-o scoată din funcţiune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor nelinişte. Din traiul cel bun, lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatri, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc.

Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii. Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate, atunci să ştim că îi lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au nici copii, dar tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. „În regulă”, îi zic unuia, „dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti! Citeşte un Ceas , citeşte puţin din Evanghelie!”. „Nu pot!”, îmi spune. „Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie vreun bolnav!”. „Cum să merg până acolo?”, răspunde. „Şi de ce să fac aceasta?”. „Du-te şi ajută vreun sărac din vecini!”. „Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune.

Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Sfântul Paisie Aghioritul

Extras din ”Cuvinte duhovniceşti”, Vol. 1, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Ed. Evanghelismos, București, 2012