Domnul nu ne dă linişte; El mângâie sufletul pentru o clipă, se atinge cu focul Său de inimă, ne încântă mintea cu vederea Slavei Sale şi din nou se ascunde

Este chinuitor să-ţi recunoşti neîncetat nimicnicia, din care cauză se întristează şi oasele… Dar, curios, când slăbea această zdrobire sfântă, eu muream duhovniceşte.

Am priceput firea acestui fenomen abia mai târziu, când stareţul Siluan mi-a explicat: „Domnul ne educă pe noi în aşa fel, încât să nu pierdem smerenia”. Atunci, în parte, am înţeles taina acestei căi. Mi se întâmpla în trecut, ca pictor, să cerc o senzaţie de triumf, de biruinţă şi îmi ziceam: „am obţinut” ceea ce căutam; mă apropiam probabil de expresia acelei frumuseţi ce mi se descria mie.

Dar această încântare dispărea repede şi eu, din nou, eram chinuit, la vederea nereuşitelor mele. Aşa, şi încă mai mult, se întâmplă cu Dumnezeu: El nu ne dă linişte; mângâie sufletul pentru o clipă, se atinge cu focul Său de inimă, ne încântă mintea cu vederea Slavei Sale şi din nou se ascunde, pentru a nu crede noi cumva că am atins deplinătatea cunoaşterii Lui. Soarta noastră pe pământ este „de a fi săraci cu duhul”. Îndată ce ne cuprinde liniştea falsă a mulţumirii de sine, imediat ne părăseşte Duhul Vieţii, Care vine de la Tatăl.

Arhimandritul Sofronie

Extras din Despre rugăciune, 2006, pag. 47