Dumnezeu, când iartă un păcat cu un singur cuvânt pe care îl rosteşte preotul Său în faţa păcătosului, face o lucrare atât de mare…

Binecuvântat este Dumnezeu, Cel care nu voieşte moartea “păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33,11). Acest cuvânt profetic, atât de mângâietor pentru orice om, nu mărturiseşte numai multa milă şi nesfârşita îndurare a lui Dumnezeu, dar scoate în evidenţă şi viul adevăr că modul păcătos de vieţuire, viaţa departe de Dumnezeu este moarte pentru suflet şi lipsire de adevărata viaţă.

Domnul Cel atotbinefăcător a binevoit să cunoaştem din tinereţe duhovnici sfinţi şi experimentaţi, care ne-au călăuzit cu nemincinoasă dragoste în viaţa Sfintei noastre Biserici şi la cugetul cel bisericesc. Apoi ne-a învrednicit să spovedim, cu harul Său, în mănăstirea noastră o mulţime de oameni care străbate anevoiosul urcuş până la noi cu nepotolită sete, pentru a primi în Sfânta Spovedanie iertarea păcatelor, pentru a afla împăcarea şi reapropierea lor de Iisus Hristos. Şi putem să mărturisim sincer că cele mai emoţionante clipe din slujirea noastră pastorală sunt acelea ale smeritei spovedanii a credincioşilor şi a învierii din morţi pe care o realizează Duhul Sfânt înăuntrul Tainei Pocăinţei, cea iubitoare de oameni.

Cuviosul Antonie al Kievului scrie: “Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul de căpetenie al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, intenţiile şi hotărârile cele sfinte”.

Această luptă eroică de micşorare de sine, de osândire de sine a omului, această dezvelire salvatoare a celor ascunse ale inimii în fata duhovnicului care are darul deosebirii, al discernământului duhovnicesc, este o faptă de smerenie şi de eliberare pentru primul şi o înaltă încredere faţă de al doilea. Şi această întâlnire a sufletelor în Duhul Sfânt le uneşte cu legături puternice, duhovniceşti, într-o relaţie de părinte şi fiu, cu o nevicleană şi adâncă dragoste în Domnul. Este vorba de o naştere duhovnicească, de o adevărată rezidire de către Dumnezeu. Procopie Megalospileotul explică: “Căci Dumnezeu, când iartă un păcat cu un singur cuvânt pe care îl rosteşte preotul Său în faţa păcătosului, face o lucrare atât de mare şi atât de minunată, care nu s-ar fi împlinit nici dacă ar fi creat alte mii şi mii de lumi cu mult mai frumoase şi mai plăcute decât aceasta creată deja. Şi motivul este că, atunci când El îndreaptă un păcătos, se arată nu doar conturând o nouă lume, împodobită cu luminoasele însuşiri ale harului Său, dar şi că îl scoate pe păcătos dintr-un abis întunecat al nimicului, în care l-a doborât lucrarea stricătoare a păcatului.”

“Cuvânt înainte” alcătuit de Întâistătătorul Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora † Arhimandrit Atanasie Anastasiou şi fraţii cei întru Hristos la volumul “Spovedania. Îndrumar”, Ed. Sophia

***

Curăţia sufletului este starea firească a omului. Pentru că Dumnezeu aşa l-a zidit dintru început, precum menţionează Sfântul Ioan Damaschin: “Dumnezeu l-a făcut pe om fără răutate, sincer, virtuos, fără supărare, fără griji, împodobit cu strălucirea fiecărei virtuţi, înzestrat cu toate bunătătile” (Sfântul Ioan Damaschin, “Dogmatica”).

Cu neascultarea protopărinţilor începe să se strice şi să se înnegrească treptat această dumnezeiască icoană, iar locul virtuţilor care împodobeau sufletul omenesc este luat de răutăţile de tot felul, omul pierzând din ce în ce mai mult bunătatea dintru început şi a decăzând în starea cea potrivnică firii, în păcate şi patimi. Astfel se toceşte continuu conştiinţa, legea morală sădită în om, şi se instalează treptat uitarea lui Dumnezeu şi stăpânirea cea demonică.

Însă nici în această tragică stare dragostea lui Dumnezeu nu părăseşte zidirea Sa. Se descoperă în multe moduri omului pe Sine şi voia Sa, până la “plinirea vremii”, când Se va întrupa Fiul şi Cuvântul Tatălui şi va învinge pe diavol cu Sfintele Sale Patimi şi slăvită Învierea Sa şi va îndumnezei firea omenească.

Legea lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în Sfânta Scriptură, în Vechiul şi Noul Testament, are rostul de a-l readuce pe om de la starea cea potrivnică firii, a păcatului, la starea cea conformă firii, a virtuţii, şi de a-l îndumnezei cu harul Duhului Sfânt.

Vindecarea de patimi şi dobândirea virtuţilor opuse acestora se realizează prin ţinerea poruncilor dumnezeieşti. După Sfântul Ioan Damaschin:

“Sufletul se împarte în trei: raţiune, iuţime şi poftă.

Păcatele din raţiune sunt acestea: necredinţa, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemulţumirea, încuviinţările păcatelor care se ivesc din partea pătimitoare. Iar tămăduirea şi leacul acestor rele este credinţa neşovăită în Dumnezeu şi în dogmele adevărate, neînşelătoare şi ortodoxe, cugetarea neîncetată la cuvintele Duhului, rugăciunea curată şi neîncetată şi mulţumirea către Dumnezeu.

Păcatele iuţimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompătimirea, ţinerea de minte a răului, pizma, uciderea şi cugetarea necontenită la unele ca acestea. Iar tămăduirea şi leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândeţea, iubirea de fraţi, compătimirea, nerăutatea şi bunătatea.

Păcatele părţii poftitoare sunt acestea: lăcomia pântecelui, nesăturarea, beţia, curvia, adulterul, necurăţia, desfrânarea, iubirea de avuţii,pofta de slavă deşartă, de bani, de bogăţie şi de plăcerile trupeşti.

Iar tămăduirea şi leacul lor: postul, înfrânarea, reaua pătimire, neaverea, împărţirea averilor la săraci, dorirea bunurilor viitoare nemuritoare, dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi poftirea înfierii” (Filocalia sfintelor nevoinţe, vol IV, p.208).

Cu siguranţă, de vreme ce părtile sufletului omenesc constituie o unitate indestructibilă, patimile, ca şi virtuţile, nu sunt independente, ci una este legată de cealaltă şi, dacă sufletul rămâne în vreuna din acestea, nu va putea scăpa nici de celelalte. Cel care vrea să-şi revină la cele după fire – la starea primordială – şi să ajungă la îndumnezeire trebuie să pornească război împotriva tuturor patimilor.

Sfinţenia se dobândeşte prin curăţirea de toate patimile şi prin împroprierea binelui, în conlucrare întotdeauna cu dumnezeiescul har, cel care se dă după voinţa omului.

* * *

În practica ortodoxă a spovedaniei, credinciosul stă întotdeauna înaintea duhovnicului ca înaintea lui Hristos. Astfel, oricare duhovnic îl primeşte pe cel ce se spovedeşte, îl înfiază duhovniceşte şi îl renaşte cu harul Duhului Sfânt, iar în sufletul celui ce se spovedeşte se pregăteşte smerenia. De aceea şi preotul care spovedeşte este numit părinte duhovnicesc şi, cu frica lui Dumnezeu, “având să dea seamă” (Evrei 13,17) de el, urmăreşte lupta fiului duhovnicesc şi îl îndrumă prin pocăinţă la viaţa duhovnicească. Sfântul Nectarie scrie referitor la aceasta: “…Dumnezeu ar fi putut păstra pentru sine puterea iertării păcatelor. Dar a dat această putere Apostolilor, nu doar să ierte, ci să le şi ţină pe acestea (neiertate)…

Puterea dezlegării şi a legării s-a dat ca prin folosirea ei să se arate: a) lăsarea păcatelor, iertarea păcătoşilor şi primirea acestora în comuniunea lui Dumnezeu şi b) păstrarea sfinţeniei Bisericii, căci, spune Sfântul Apostol Pavel, Domnul nostru Iisus Hristos «a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană» (Efeseni 5, 25-27)”. (Sf. Nectarie, Mitr. Pentapolei, “Studii despre taine”)

Şi părintele, cu glas cuvântător de Dumnezeu, continuă: “Dacă Biserica ar fi lipsită de această putere nu şi-ar putea împlini misiunea ei; căci cum să slujească lucrarea de dezrobire? Cum şi-ar apropia neamurile? Cum ar rămâne sfântă şi fără prihană? Cum i-ar întoarce pe cei vinovaţi? Cum i-ar primi pe cei ce se căiesc? Ea, care are conştiinţa stării morale a mădularelor ei, cum s-ar fi cunoscut că dă sfintele sfinţilor, sau că nu le refuză pe nedrept acelora, spre dumnezeiasca împăcare a pocăinţei?” (Sf. Nectarie, Mitr. Pentapolei, “Studii despre taine”)

Am mai putea spune că Iisus Hristos, cu dragostea Sa părintească, a îndepărtat de la credincioşii săi care se căiesc şi se spovedesc orice îndoială în privinţa iertării păcatelor lor. De vreme ce au fost iertate de către Duhul Sfânt prin duhovnic în Taina Spovedaniei, ele sunt iertate în veci. Din acest motiv, la sfârşitul rugăciunii de dezlegare duhovnicul, ca să dea asigurare pentru lăsarea de la Dumnezeu, spune categoric: “…Dumnezeu să-ţi ierte prin mine păcătosul toate, şi în veacul de acum, şi în cel viitor, şi neosândit să te arate la înfricoşătoarea Sa Judecată, despre păcatele mărturisite neavând nicio grijă (de acum înainte), mergi în pace” (Marele Molitfelnic).

Părintele duhovnicesc, ca experimentat vindecător, când îl are înainte pe credinciosul ce se mărturiseşte, nu-i aude numai păcatele, ci concomitent ia pulsul măsurii frângerii de inimă, a durerii sale, adică dacă îşi menţionează păcatele cu tristeţe, lacrimi şi durere sufletească sau dacă le enumeră doar, simplu şi fără durere.

Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este loc de vindecare sufletească şi centru de dezintoxicare de sub influenţa diavolilor, de vreme ce, după Sfântul loan Teologul, Dumnezeu-omul Iisus a venit pe pământ “ca să strice lucrurile diavolului”(I Ioan 3,8)

Principalul rost al Bisericii nu este lucrarea de asistenţă socială – care nu este totuşi lăsată deoparte -, ci mântuirea credincioşilor, “pentru care a murit Hristos” (Romani 14,15), prin participarea lor la Sfintele Taine.

În diferite religii există teorii şi practici de îmbunare şi îmblânzire a divinităţii. Ontologic însă numai Hristos dăruieşte iertarea păcatelor şi îndumnezeirea firii omeneşti.

Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând chemarea iubitoare de oameni a Domnului “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), explică: “Nu cutare şi cutare, ci toţi veniţi la Mine, toţi cei împovăraţi, toţi cei întristaţi, toţi cei cu păcate! Veniţi, nu ca să vă pedepsesc, ci ca să vă iert păcatele! Veniţi, nu pentru că am nevoie să Mă slăviţi, ci pentru că doresc mântuirea voastră. Că Eu vă voi odihni pe voi! N-a spus numai: «Vă voi mântui», ci ceea ce-i cu mult mai mult: «Vă voi da deplină odihnă! »

Dacă noi, creştinii ortodocşi, vom pierde raiul, îl vom pierde din indolenţă şi prostie. Pentru că Biserica noastră, ca o mamă gingaşă, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Domnului şi ne oferă toate mijloacele pentru sfinţirea şi pentru unirea noastră mistică cu Mântuitorul Hristos. Condiţia de bază pentru această unire este curăţia inimii, cum limpede ne spune Dumnezeu-Cuvântul în Predica de pe Munte: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Avem deci nevoie de curăţirea de gândurile viclene, curăţirea de duhul nesaţului, curăţirea de trufia cea vrăjmaşă lui Dumnezeu.

* * *

Astăzi însă, mai mult decât oricând, curăţia inimii este greu de găsit, este pasăre rară. Până şi educaţia copiilor este curat egocentrism şi, din cauza puţinilor copii, înşişi părinţii cultivă în ei egoismul, autosuficienţa, slava deşartă, punându-i în situaţia de a se confrunta nepregătiţi cu în-cercările vieţii şi cu fricţiunile legăturilor interpersonale.

Excitaţiile provenite din mediul exterior, imaginile şi sunetele televizorului şi ale celorlalte mijloace de informare în masă murdăresc în mod explicit raţiunea sufletului, stârnesc pofta şi strivesc puterea voinţei, infiltrând specificul consumismului, specificul unui mod de viaţă fără îngrădiri şi interdicţii morale.

Duhul autojustificăriişi al protejării patimilor pe baze psihologice, refuzul celor mai mulţi oameni de a-şi recunoaşte greşelile şi neputinţele şi de a se smeri creează oameni egoişti şi demonizaţi, fiindcă egoismul este robie diavolilor, care îndepărtează harul Duhului Sfânt din suflet.

Raţionalismul în aplicarea la alegere a Sfintelor Canoane şi a poruncilor evanghelice (de ex. în cazul postului sau al înfrânării) în numele vremii (modei), continuul regres pe tema sobrietăţii, vestimentaţia rudimentară, goliciunea în numele atotstăpânitoarei mode, toleranţa pe teme de morală, chiar şi faţă de păcatele împotriva firii, cărora – vai de noi! – vor să le găsească acoperire juridică după noul drept al Uniunii Europene, refuzul muncii cinstite şi fuga după câştiguri uşoare prin mijloace ilegale (comerţul cu droguri, comisioanele ilegale, spălarea banilor)…, toate acestea îi conduc pe duhovnici la gândul că îndrumarea în pocăinţă trebuie să constituie nu numai ajutorul în cultivarea duhului umilinţei, ci, în acelaşi timp, evanghelizare şi instruire, mai ales a generaţiei tinere, despre ceea ce este concret păcatul, ce presupun legea şi dragostea lui Dumnezeu, de vreme ce la ieşirea sufletului din trup şi la viitoarea judecată nu vom fi judecaţi după principiile vreunui organism social, ci pe baza Sfintei Evanghelii, ale cărei adevăruri, veşnice şi neschimbate, ne este de folos să le cunoaştem.

* * *

Iubitorul de oameni şi îndelung răbdătorul nostru Domn, părinteşte, cu răbdare, stă înaintea porţii sufletului nostru şi bate. Cât mai avem încă timp, înainte de a ne afla moartea, care poate veni în orice clipă, să răspundem acestei chemări mântuitoare a Lui la întoarcere şi pocăinţă.

Arhimdrit Atanasie Anastasiou, Stareţ al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora

Extras din “Spovedania” – Îndrumar, Ed. Sophia