”Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!”

Publicam mai jos o scrisoare primita pe posta electronica, cateva ganduri de sensibila simtire duhovniceasca menite sa ne impace gandurile in toata tulburarea si zarva creata in ultima perioada…

Autorul ei este un preot de mir, Pr. Ioan Vasiliu.

Metanie Părintelui Stareţ Iustin

Socot o datorie de conştiinţă să scriu aceste rânduri. Nu sunt vrednic să aduc mulţumire lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc „faţă către faţă” părinţi precum stareţul Dionisie de la Colciu sau părintele stareţ Iustin de la Petru Vodă. Acum patru ani în urmă, în toamna lui 2005, l-am cercetat pe cel din urmă la Mănăstirea Petru Vodă pentru a afla alinare şi răspuns la unele întrebări ce frământau familia mea. Atunci i-am relatat părintelui Iustin despre faptul că auzisem pe stareţul Dionisie de la Athos vorbind adesea despre „veacul al optulea”, cel de pe urmă, şi despre venirea lui Antihrist. Părintele Iustin a ascultat şi a grăit: „Aşa este. Cei care vorbesc despre vremurile de pe urmă la timpul viitor nu ştiu ce spun”. Intuind surprinderea noastră, a mai repetat o dată, parcă spre a confirma cele spuse şi pentru cei mai îndoielnici dintre noi.

Ce frumos spun Părinţii: „Vorba sună, fapta tună”!

Un părinte profesor cu fin simţ de observaţie spunea: „Vrei să ştii unde se află centrul duhovnicesc al unei regiuni? Mergi la autogară şi uită-te pe tăbliţele din parbrizul maşinilor. Vei vedea: Piatra-Neamţ – Măn. Sihăstria, Tg.-Neamţ – Măn. Sihăstria). În ultimii ani, la autogară poţi citi şi: Piatra Neamţ – Petru-Vodă (curse zilnice)”. Ştie lumea că la tânăra mănăstire Petru Vodă există un bătrân stareţ care îi ajută pe oamenii aflaţi în necazuri şi în supărări. Părintele Iustin îi ascultă. Îl primeşte pe fiecare cu durerea lui, cu suspinul lui, cu problema lui.

În amorţeala zilei cenuşii ce ne împresura, pe 14 ianuarie anul acesta, a sunat cuvântul duhovnicului retras după o viaţă de surghiun în munţii Neamţului. Reacţia oamenilor simpli la cuget, cu sau fără şcoală, a venit firesc: „Slavă Domnului! Nu suntem părăsiţi în faţa tăvălugului. Părintele se roagă şi îi pasă de noi”. Reacţia celor complicaţi la minte, cu sau fără şcoală, a izbucnit nefiresc: şi-au pus mintea la contribuţie să vadă cum se poate interpreta mai favorabil pentru sine situaţia.

Stareţul Dionisie spunea: „Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârşitul. Şi bătrânul a răspuns: «Când se va înmulţi mintea». Şi asta o vedem astăzi”.

Stau şi mă minunez. Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea părintele Iustin? Oare nu răzbătea din el cu putere acelaşi Duh care l-a îndemnat pe părintele Paisie Aghioritul să spună: „Pe unii îi interesează subiectul buletinelor de identitate, alţii îl exploatează şi creează probleme. Biserica trebuie sa ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua buletinul, asta va constitui o cădere. În acelaşi timp să ceară de la stat ca noul buletin cel puţin să nu fie obligatoriu. Dacă Biserica ia o poziţie serioasă se va respecta libertatea credincioşilor, aşa încât cel ce vrea îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, să-l păstreze pe cel vechi.”

Când în România au început să se elibereze paşapoarte şi permise de conducere cu cip, toate termenele-limită ale unei poziţii „oficiale” deja trecuseră. Trenul plecase într-o direcţie străină de Dumnezeu. Cine să tragă semnalul de alarmă şi cum? „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!, a sunat glasul Părintelui Iustin. Da, trebuie să ne trezim. Părintele spune să nu ne temem, ci să ne ferim înţelepţeşte.

Au fost aduşi în discuţie în zilele ce urmează doi mari cuvioşi contemporani, sfinţi bărbaţi ai secolului trecut: Părintele Paisie Aghioritul şi Părintele Porfirie. Acum 22 de ani Părintele Paisie scria negru pe alb: „În spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin «cartela» electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist” (vezi epistola Semnele vremurilor – 666, scrisă în 1987, publicată în broşură şi în vol. Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ed. Evanghelismos 2006, p. 80-84), iar apoi adaugă: „Se vor înşela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. În timp ce semnele sunt foarte clare. «Fiara» de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, «înainte-mergător al pecetluirii», ce arată? Din păcate, la radio ascultăm numai timpul probabil.” (Unii, mai în glumă, mai în serios, se întreabă dacă nu cumva Cuviosul, văzător cu duhul cum era, s-a referit şi la trustul Basilica de pe la noi…). Spre final Părintele Paisie avertiza că: „diavolul, antihristul, atunci când e pe buletin, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar şi o cruce de ai face pe el”. Ce doriţi mai clar?

Dar chiar şi aici poate interveni „mintea” omului mândru. E cam greu să-l contrazică pe faţă pe făcătorul de minuni, smeritul Paisie, dar găseşte un artificiu: să opună cuvintelor sale cele spuse de Cuviosul Porfirie. (Ei, nu-i aşa că începem să ne apropiem de cazul şi necazul nostru? Schimbaţi doar numele…) Părintele Porfirie, purtător de Hristos cum era, spune că el nu se teme de antihrist atâta timp cât în el sălăşluieşte Hristos şi I se închină doar lui Hristos. Nu-i dă atenţie lui satan, pentru că este „îndrăgostit” de Hristos. Şi atunci, sare „gnosticul” din fotoliul său şi strigă: „L-am prins pe Paisie ăsta, că prea ne-a ironizat un simplu monah. Ai văzut? Nu-i nici o problemă dacă primim cip-ul. Mai mult ne-a speriat şi ne-a stricat distracţia”. Dar nefericitul „interpret” nu prea ştie că harul Sfântului Duh nu conlocuieşte cu păcatul, cu lucrarea satanicească, la fel cum şi diavolul fuge de Hristos sălăşluit în făptura mâinilor Sale. Nu are cum să intre acolo unde este Hristos, ci doar acolo unde nu locuieşte El. La măsura duhovnicească unde îl înălţase Harul Sfântului Duh, Bătrânul Porfirie nu mai simțea frică de înfricoşătorul diavol, nici măcar nu-l băga în seamă. De altfel, în acelaşi înţeles, Părintele Porfirie spunea că el merge şi în iad, numai cu Hristos să fie.

Pentru a nu lungi cuvântul, spun doar că cei care îşi liniştesc conştiinţele astfel ar trebui să vadă că nu prea pot să răspundă la următoarele întrebări:

1. A spus vreodată Cuviosul Porfirie că lucrurile nu stau aşa cum le-a redat cu lux de amănunt, profetic, Gheronda Paisie?? Nicicând. Dar ce a spus? Că „aşa un nevoitor se naşte o dată la patru sute de ani…”. (Cuviosul Paisie a scris epistola despre 666 în primăvara lui 1987, iar textul ei a făcut înconjurul Greciei şi al lumii, aducând neliniştea cea bună în inimile multor creştini). Cuviosul Porfirie a murit în decembrie 1991, la mai bine de patru ani după redactarea epistolei, deci o cunoştea foarte bine şi ar fi putut, ipotetic, să o combată. Nici vorbă de aşa ceva.
2. A spus vreodată părintele Porfirie ceva de genul „Luaţi, fraţilor, cipurile, pecetluiţi-vă, nu vă vatămă”?? Nicicând. De ce? Pentru că „ştia” că părintele Paisie „are dreptate”. Iar pentru a nelinişti cu folos pe cei care citează mărturia unui monah simonopetrit în legătură cu „acceptarea” părintelui Porfirie, aş vrea să aduc la cunoştinţă faptul că acestei relatări i-a fost contestată autenticitatea de către stareţi athoniţi precum Isaac Libanezul şi alţi ucenici apropiaţi ai Cuviosului Paisie. Nu ar fi pentru prima oară când părinţii spun una şi interlocutorii lor înţeleg ceea ce vor ei să înţeleagă.

Ei, şi atunci ne întrebăm şi noi: unde văd unii „divergenţă de păreri” la aceşti Părinţi? Asemenea: unde văd unii nepotrivire la Părinţii Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc? Părintele Arsenie a răspuns: „Nu sunt de părere” comentând interpretarea dată mesajului de un interlocutor care pe un ton alarmat pune în gura părintelui Iustin şi ceea ce nu spusese: „să ne adunăm în cete…” etc., iar nu referindu-se la apelul propriu-zis. Părintele spune apoi cu prima ocazie: “Suntem de aceeaşi părere intim. […] Trăiască Părintele Iustin Pârvu! Are dreptate”. Aşadar, ce vor să zică afirmaţiile lui? Transpare limpede că părintele vede în acelaşi Duh problema, dar o spune altfel, pentru a linişti pe cei care din cauza slăbiciunii omeneşti şi a puţinei credinţe sunt ispitiţi să cadă în deznădejde, iar nu pentru a tăia elanul celor care duc „lupta cea bună” într-un veac al apostaziei şi al confuziei. Şi asta pentru că deznădăjduirea ar însemna pierderea luptei înainte de începerea ei.

Cum vine asta, se poate întreba cititorul? În teologia ortodoxă se vorbeşte adesea despre antinomia dogmelor. Foarte simplu spus, în învăţătura dumnezeiască, ceea ce pare că se contrazice nu se contrazice de fapt, ceea ce pare ilogic minţii raţionaliste este supralogic, mai presus de minte, şi e „gustat” de raţiunea luminată de Harul Sfântului Duh a purtătorului de Hristos. De pildă, în istoria Bisericii, neînţelegerea antinomiei privitoare la unirea ipostatică a celor două firi în Persoana dumnezeiască a lui Hristos a dus la două grozave erezii: nestorianismul şi monofizismul, care se contrazic una pe alta. În schimb, după dreptate, Sfinţii Părinţi au formulat antinomicadevărul dogmei care pentru rătăciţi este contradicţie şi nebunie, iar pentru noi adevăr ce mântuieşte: o singură Persoană în două firi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Actualizând, întrebăm pe „făcătorii de basme”: a spus cumva Părintele Arsenie să ne luăm fără grijă paşaport cu cip?? A spus că nu are dreptate părintele Iustin?? Nicicând. Dimpotrivă. Dar cei doi au găsit de cuviinţă să se exprime teologic, adicăantinomic: se cuvine să fim şi neliniştiţi şi liniştiţi, în acelaşi timp, să avem şi „neliniştea cea bună” şi „pacea lui Hristos”. „Revoluţia fără revoluţie” înseamnă mucenicie, răstignire continuă alături şi de dragul lui Hristos, este trăirea şi mărturisirea Adevărului cu curaj şi fără fanatism.

Sfinţii Părinţi, când tâlcuiesc Sfânta Evanghelie, ne desluşesc înţelesurile faptelor Mântuitorului pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Urmărind cu tristeţe şi amărăciune disputele dintre fraţi şi „interpretările” unor laici, dar şi ale unor purtători de rasă, la adresa apelului părintelui Iustin, mi-a venit nesilit în minte episodul următor din Sfânta Scriptură:

„Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de proroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.” (Matei 21, 23-27)

Acesta este răspunsul, vrem sau nu vrem. Nu e rău să întrebăm – mai cu seamă că nimeni nu e infailibil, afară de Hristos -, dar e lucru satanicesc a te purta cu viclenie. (Şi apoi, cum spunea cineva: „dacă semnele stabilite de oameni sunt respectate, de ce semnele revelate de Dumnezeu sunt dezbătute şi discutate?”) Cei ce ascultă cuvântul şi îl primesc se cade să-i urmeze îndemnul, iar cei ce nu-l primesc să aibă parte de urarea plină de pace a stareţului: „Să-i lumineze Dumnezeu!”.

Oare nu ardea în noi inima noastră când citeam cuvintele părintelui Iustin? „Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească. […] Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!”

Departe de mine gândul că prin rândurile mele „iau apărarea” în vreun fel Părintelui Stareţ Iustin. Ştiu că este Cine să-l apere. Sunt doar cel mai mic frate al său întru slujire şi am găsit de cuviinţă ca în acest mod să-i pun metanie până la pământ şi să-mi cer iertare pentru încetineala cu care am răspuns chemării sale părinteşti la Crucea muceniciei ce ne stă înainte. Ca un părinte adevărat, ştiu că ne va ierta pe noi cei mai tineri şi ne va binecuvânta aşa cum ne-a făgăduit.

Pr. Ioan Vasiliu

Sursa: aparatorul.md