Exorcismele se citesc doar oamenilor demonizaţi şi fără prezenţa publicului

În ultima vreme s-a înmulţit numărul preoţilor „făcători de minuni”, care propun şedinţe publice de exorcizare. Dar nu ştiu de ce, în rezultat, numărul demonizaţilor nu scade, ci creşte tot mai mult. De ce oare? 

Puţini îşi mai amintesc de istorioara vindecării de către Macarie Egipteanul a unei demoni­zate, căreia sfântul i-a zis: „Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a în­tâmplat pentru că timp de cinci săptămâni nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine”. Ideea poate fi uşor ob­ser­vată şi într-o rugăciune înainte de împărtăşire, în care Sfân­tul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va îm­părtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.

Deci, principala cauză a demonizărilor este lipsa unei vieţi duhovniceşti ancorate în Tainele Bisericii. Un creştin care se spovedeşte şi se împărtăşeşte sistematic, se roagă dimineaţa şi seara, respectă posturile şi împlineşte poruncile lui Dumnezeu, deşi poate avea destule ispite de la diavolul, nu poate fi totuşi stăpânit de acesta. Iar dacă preoţii exorcişti nu-i învaţă şi nu-i ajută pe oameni să ducă o viaţă duhovnicească echilibrată, ci doar se promovează pe ei înşişi ca mari făcători de minuni, diavolul îşi bate şi mai mult joc atât de săracii oameni, cât şi de preoţi.

Este important să înţelegem cine poate citi exorcismele, cui pot fi ele citite şi în ce condiţii. În mod normal, exorcismele se citesc doar oamenilor demonizaţi şi fără prezenţa publicului. La slujbele de exorcizare, care trebuie precedate obligatoriu de spovedanie, pot participa cel mult rudele demonizatului, pentru a se ruga alături de preot şi pentru a-i uşura suferinţa celui posedat. Este de asemenea recomandabil ca exorcismele să se citească în perioadele sau în zilele de post şi în legătură cu Liturghia şi împărtăşirea.

Personalitatea exorcistului este o problemă ceva mai complicată şi, deja în sec. IV, Biserica a rânduit ca această slujire harismatică să se facă doar cu aprobarea episcopului. Prin urmare, orice preot care vrea să citească alte exoricisme decât cele baptismale, trebuie să aibă binecuvântarea ierarhului său (cf. Canonul 26 Laodiceea: „Nu se cuvine ca cei ce nu sunt înaintaţi de către episcopi să exorcizeze, nici în biserici, nici în case”).

Pe lângă această cerinţă canonică, neglijată cu nonşalanţă de cei mai mulţi, Tradiţia Bisericii vorbeşte şi de anumite condiţii duhovniceşti necesare celui care îşi asumă această slujire. În legătură cu aceasta voi reda câteva citate din „Convorbirile duhovniceşti” ale Sf. Ioan Casian:

Bărbaţii [virtuoşi] nu se socoteau cu nici un merit pentru puterea lor de a face minuni şi mărturiseau că acesta nu este un dar al lor, ci cel al milei Domnului, respingând cu astfel de cuvinte apostolice admiraţia altora faţă de ei: “Bărbaţi fraţi, de ce vă miraţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble” (Fapte 3:12). Ei spuneau că nu trebuie lăudat cineva pentru darurile şi minunile lui Dumnezeu, ci mai degrabă pentru roada virtuţilor, care ies din puterea minţii şi a faptelor. Adesea, cum am mai spus, oamenii stricaţi la minte şi vinovaţi în faţa credinţei în numele Domnului alungă demonii şi săvârşesc mari minuni.

Însuşi înfăptuitorul tuturor semnelor şi am minunilor, pe când chema pe ucenici să le dăruiască învăţătura Sa, le-a arătat limpede ce trebuiau să înveţe de la El adevăraţii şi prea aleşii lui credincioşi: „Veniţi, a zis El, şi învăţaţi de la Mine […] că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Aceasta este cu putinţă tuturor să înveţe şi să săvârşeasă, dar lucrarea semnelor şi a minunilor nici nu este întotdeauna trebuinicioasă şi folositoare tuturor şi nici nu se îngăduie oricui. Umilinţa, aşadar, este învăţătoarea tuturor virtuţilor; ea este temelia cea mai trainică a clădirii cereşti, ea este darul propriu şi măreţ al Mântuitorului. […] Iar cel ce doreşte să poruncească duhurilor necurate sau să dea sănătate celor bolnavi şi să arate mulţimilor vreun semn minunat lăudându-se, oricât ar chema numele lui Hristos, acesta este totuşi străin de Hristos, pentru că mintea trufaşă nu urmează pe Învăţătorul smereniei. […] De aceea mai marii noştri niciodată n-au socotit că sunt monahi cinstiţi şi scutiţi de boala slavei deşarte cei care în auzul poporului spun că scot duhurile rele şi defăimează în mulţimea de admiratori acest har pe care şi l-au pretins ei înşişi. […] Şi de aceea, dacă va face vreun oarecare ceva din acestea, nu va avea laudă din partea noastră pentru semne, ci pentru podoaba vieţii sale curate, şi nu trebuie căutat dacă i se supun demonii, ci dacă are părţile iubirii descrise de Apostol (I Corinteni 13:1-8).

Este mai mare minune să scoţi din propriul trup îndemnurile la desfrânare, decât să alungi duhurile rele din trupurile altora; este mai măreţ semn să opreşti prin virtutea răbdării pornirile ucigaşe ale mâniei, decât să porunceşti stăpânitorilor văzduhului; şi este de mai mult folos să-ţi fereşti inima de muşcăturile foarte lacome ale deznădejdii, decât să îndepărtezi bolile şi neputinţele trupeşti ale altora. În sfârşit, din multe puncte de vedere este o mai strălucită virtute şi o înaintare mai vrednică de laudă să-ţi vindeci bolile propriului suflet, decât pe cele ale trupului altuia. Cu cât sufletul este mai presus de trup şi mai trebuincioasă sănătatea lui, şi cu cât este mai preţioasă şi mai deosebită fiinţa lui, cu atât este mai rău şi mai primejdios ca el să se prăbuşească.

Un lucru interesant îl spune şi avva Ioan, ucenicul lui avva Varsanufie:

„În orice patimă nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu. Cât despre împotrivirea în cuvânt (faţă de patimă), ea nu este cu putinţă oricărui om, ci numai celor puternici, cărora dracii li se supun. Căci dacă vreunul din cei neputincioşi vrea să li se împotrivească, dracii râd de el ca de unul ce vrea să li se împotrivească aflându-se sub puterea lor. La fel, certarea lor e cu putinţă numai celor mari, care au putere. Pe care dintre sfinţi îl afli certând pe diavol ca sfântul Mihail (Iuda 9-10)? Iar aceasta pentru că avea putere. Nouă celor slabi nu ne este dat decât să alergăm la numele lui Iisus. Căci patimile, după Scriptură, sunt draci şi aceştia ies în numele lui Iisus (Fapte 8:7, 16:18)”.

Reieşind din toate acestea, ne dăm seama că nu oricine poate citi exorcisme, mai ales că lucrul acesta nici nu este necesar. Şi nu mă refer aici la diferenţierea periculoasă dintre preoţii căsătoriţi şi cei călugăriţi, căci, bineînţeles, nu tunderea monahală face pe cineva vrednic de a citi exorcisme şi nici lungimea bărbii, ci autoritatea canonică şi duhovnicească pe care trebuie să o aibă un preot.

Am auzit de la unii preoţi justificarea că, întrucât textul „molitfelor” atribuite Sfântului Vasile” se regăseşte în orice ediţie a Molitfel­nicului (iar mai nou este disponibil şi pe internet), înseamnă că „molitfele” pot fi citite de orice preot şi oricărui credincios, pentru a preveni o eventuală demonizare. Totuşi, accesibilitatea acestor rugăciuni nu trebuie să devină o ispită pentru nimeni, căci la fel de accesbile sunt şi rânduielile de tundere în monahism sau cele de hirotonie, dar asta nu înseamnă că ele pot fi săvârşite de oricine şi oricui.

Tocmai de aceea, pentru a înlătura diferitele abuzuri şi sminteli atât de răspândite în practica parohială şi mănăstirească, cred că editorii Molitfelnicului ar trebui să facă nişte precizări mai clare în introducerea acestor rugăciuni, căci la moment chiar nu-i clar cine, cui, când şi cum pot fi ele citite.

P.S. Mai multe detalii despre istoria rugăciunilor de exorcizare veţi putea găsi în cartea mea despre Sfântul Maslu, care va fi trimisă în curând la tipar. Până una-alta, subiectul poate fi discutat pe forum.

Articol relatat de portalul teologie.net