GELOZIA – Persoanele imature afectiv nu-şi pot controla izbucnirile agresive şi tolerează greu (uneori deloc) frustrarea, ameninţările sau respingerea

Cei care, în copilărie, au fost tratati nedrept sau cu o perceptie acută a lipsei de loialitate a oamenilor sunt mai susceptibili să dezvolte în relaţia de cuplu trăiri de gelozie fără nici un fundament în comportamentul partenerului. Ca adulţi, ei se aşteaptă să fie nedreptătiţi sau înşelaţi, ca atunci când erau copii.

ACESTE AŞTEPTĂRI SUNT DE NATURA INCONŞTIENTĂ. Un flirt nevinovat al partenerului sau o îmbrăţişare amicală pot declanşa furia intensă şi un torent de acuzaţii şi interpretări.

Persoanele lipsite de încrederea în propriile capacităţi relaţionale, critice cu ele însele şi având complexe de inferioritate pe linia masculinităţii sau feminităţii, în faţa unui potenţial rival, vor fi mai predispuse să creadă că partenerul este atras de acesta. Trăirea de inadecvare nerecunoscută le face să atribuie potenţialului rival nu calitatea reală de obiect de invidie pentru ele ci calitatea presupusă de obiect de atracţie pentru partener.

Geloşii incapabili să se dăruie, şi să se investească în parteneriat uzează de trairea lor într-o rnanieră manipulativă, nu pentru a elimina ameninţările ci pentru a se asigura de dragostea partenerului. Raţionamentul inconştient din spatele acestui comportament este: “Eu nu mă pot dărui şi în ceea ce priveşte dăruirea nu sunt sigur. Trebuie să fac ceva pentru a mă asigura de dragostea ta” . Un alt gând, “Eu nu mă pot dărui şi cred că nici tu nu te poţi dărui”, când e urmărit cu perseverenţă, îl determină pe partener să cedeze în cele din urmă, din cauza lehamitei: “M-am săturat să îţi tot dovedesc dragostea mea”. Moment în care gelosul exclamă: “Aha, ştiam eu!” .

Partenerii foarte geloşi, fie că actionează din neincredere şi teama de abandon fie din nevoia de a poseda şi controla, sfârşesc, prin a-l face pe celălalt să se simtă prins în capcană, asaltat, devalorizat sau nerespectat. Atenţia constantă şi constrângerile autoinpuse, pentru a nu da prilejul suspiciunilor conduc nu doar la pierderea independenţei, ci şi a simţului integrităţii personale. Pe de altă parte, acuzaţiile repetate de infidelitate pot deveni sui-generis “programe negative” în soft-ul psihologic al celui acuzat, astfel încât acesta ajunge într-adevăr la trădare (fenomen de tipul “profeţie autoîmplinită”) sau îşi repolarizează sentimentele, înlocuind iubirea cu ura.

Toate aceste trăsături de personalitate, alături de narcisism şi imaturitate emoţională semnalează aptitudini incerte (ca să mă exprim elegant), pentru relaţia de parteneriat erotico – afectiv. Un partener echilibrat şi stabil emoţional, capabil a se orienta şi spre alte optiuni nu va tolera mult timp comportamentul celui  gelos şi, în cele din urmă îl va respinge.

Egoismul trebuie distins de interesul propriu. Sunt egoist atunci când nu-mi pot reprezenta reciprocitatea, când sunt centrat pe propriile nevoi şi dorinţe şi nu ţin cont de celălalt.

Este un aranjament psihic specific copiilor care nu ştiu să împartă cu alţii, să ţină seama de dorinţele celorlalţi, care vor să aibă acum, fără nici un fel de amânare. “Copiii” de acest fel au buletin de identitate, carnet de asigurat şi uneori talon de pensie.

Promovarea propriului interes, în comparaţie cu egoismul, este o atitudine sănătoasă şi perfect rtzonabilă. Din când în când, e necesar să mă plasez deasupra intereselor celorlalţi. Dacă cineva strigă după ajutor în larg iar eu nu ştiu să înot, interesul personal îmi dictează să NU plec vitejeşte spre el, pentru a muri împreună. Dacă familia partenerei mele îmi oferă o friptură apetisantă iar organismul meu nu tolerează carnea de porc, interesul personal îmi cere să NU mănânc, cu riscul de a părea nepoliticos sau indiferent la strădaniile culinare ale soacrei.

O persoană care răspunde propriului interes este dispusă să facă sau să întoarcă o favoare, să mulţumească sincer pentru un serviciu şi să acorde celuilalt un privilegiu similar celui pe care îl solicită. Un egoist nu are această disponibilitate.

Persoanele imature afectiv nu-şi pot controla izbucnirile agresive şi tolerează greu (uneori deloc) frustrarea, ameninţările sau respingerea. Nu îi recunosc partenerului DREPTUL DE A GREŞI şi îşi transformă dorinţele în revendicări nevrotice. Ca un copil care nu a primit ciocolata, au un acces de furie. Ciocolata sau îngheţata din copilărie sunt acum dragostea, atenţia sau dăruirea sexuală partenerului.

Un imatur se enervează, îşi dramatizează emoţiile şi “depăşeşte măsura” nu atunci când nu obţine CEEA CE DOREŞTE, ci când nu obţine CEEA CE REVENDICĂ. În timp ce o persoană mai echilibrată preferă ca, la o petrecere, soţia lui să se distreze alături de el, dar NU-I IMPUNE aceste dorinţe, un imatur insistă şi chiar face o criză dacă această cerere expresă nu este satisfăcută.

Nu este rară, pentru multe persoane geloase, să nu-şi asume responsabilitatea pentru trăirile lor. Dacă partenerul meu dansează cu altcineva, sub ochii mei, gelozia pe care o resimt ÎMI APARŢINE. Eu sunt singura responsabilă pentru ea. El nu face decât să apese un buton pe care scrie: “Când partenerul meu dansează cu altcineva, el mă înşeală” . Dar butonul şi mesajul lui SUNT ALE MELE. La fel de bine ar fi putut scrie: “Când partenerul meu dansează cu o altă femeie, el este un bărbat atrăgător de care sunt mândră” .

NIMENI, NICIODATĂ NU NE FACE GELOŞI. Cauza trăirilor de gelozie nu se află în comportamentul partenerilor noştri, ci în felul în care noi interpretăm comportamentul lor. Când interpretarea este corectă, trăirea afectivă nu este gelozia ci tristeţea/furia: “Mă gândesc la faptul că mă înşeli şi asta mă întristează/mă înfurie” . Este însă mult mai uşor să-l facem pe celălalt responsabil pentru trăirile noastre. Celălalt caz reclamă efortul de a ne cunoaşte şi transforma şi cine are chef de o asemenea muncă?

Spre deosebire de tristeţea sau furia menţionate mai sus, care sunt trăiri emoţionale pure, necontaminate de nimic, gelozia este un amalgam de afecte, emoţii şi idei trăite frustrant, o constelare ideo – afectivă ce implică teama de abandon, sentimentul de a fi prejudiciat, ostilitatea pentru partener sau rival, autodevalorizarea şi neîncrederea în sine.

Nonasumarea responsabilităţii este detectabilă în constrângerea sau manipularea celuilalt astfel încât EL/EA SĂ ACŢIONEZE şi NU EU. Pentru ca eu să nu mai fiu gelos, tu trebuie să faci ceva: să nu întârzii, să nu fii cald/ă cu altcineva, să faci ceea ce îţi cer, să mă asculţi, să pui nevoile mele mai presus de nevoile tale. (Sclipitoare manevră, trebuie să recunoşti.). Mesajul pe care-1 transmit, indirect, este că gelozia mea nu este problema mea, ci PROBLEMA TA! Adică, dacă tu te- ai comportat altfel, gelozia nu ar exista şi relaţia noastră ar fi extraordinară.

TRĂIRILE NOASTRE, ÎN MĂSURA ÎN CARE SUNT NEGATIVE SAU PERTURBATOARE, SUNT PROBLEMELE NOASTRE. Ceilalţi sunt doar stimuli, condiţii, fundal. A-l face pe celălalt responsabil sau vinovat este ca şi cum am învinui cerul pentru că plouă. Ploaia vine, într-adevăr, de sus dar este responsabilitatea noastră să ne adăpostim sub o umbrelă.

A-l face pe celălalt responsabil sau vinovat este ca şi cum am învinui cerul pentru că plouă.

Non – asumarea responsabilităţii, ca modalitate de a dinamita o relaţie iniţial promiţătoare, rivalizează cu comportamentele autodistructive. Din acest punct de vedere, persoanele geloase oricât de şcolite sau inteligente ar fi, par oarbe.

Ele se comporta astfel încât să-i îndepărteze chiar pe cei după a căror dragoste tânjesc. Sunt asemenea unor copii care scâncesc, plâng, ţipă, dau din picioare sau, într-un limbaj mai frust, fac ca toţi dracii pentru a avea ceea ce îşi doresc, cu orice preţ.  Devin o povara pentru parteneri, si intr-un chip foarte curios, se aşteaptă să fie iubiţi pentru conduitele lor infantile, meschine sau josnice.

In sfârşit, nu vreau să închei acest subcapitol fără a aminti de “mentalitatea stăpân – sclav” specifică anumitor persoane geloase. Preluând această concepţie de la propriile lor familii, asemenea unui bun de mare preţ, ele isi considera partenerii obiecte comerciale, mărfuri asupra cărora deţin drepturi de proprietate.

Stăpânul are un fel de drepturi de sorginte divină asupra sclavului. Ii poate pretinde orice şi la nevoie îi impune orice, chiar într-un mod violent, fără a se simţi vinovat. Stăpânului nu-i pasă de setimentele sclavului si uneori este incapabil să şi le reprezinte.

Din „Inocenta si inchipuire” de Adrian Nuta

Sursa: tainacasatoriei.files.wordpress.com