Iată calea noastră: Te poticneşti, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie…

Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

Situaţia tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmaşul în lume, mai ales la Paris. În parte îţi voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă şi simţeam o dorinţă atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă şi să rămân acolo singur. Dar totuşi, într-o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima mea

Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorinţa. Şi ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînţeles mie însumi, mă simt ca şi cum mi-am pierdut voinţa şi, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoşător. Numai Domnul ştie, ba şi cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorinţe dobitoceşti. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai ştiu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o înţeleg atât de bine. Aş fi făcut orişice, numai să nu mă rog. Atunci am înţeles puterea cuvântului Părinţilor, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruieşte ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă, şi puţini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.

Credinţa mea adâncă este că dacă mata (şi este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate şi foame, părăsire desăvârşită de către toti – şi de către oameni, şi chiar de către Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?– niciodată nu vei cunoaşte dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor şi nu s-a smerit până în sfârşit de sărăcii de tot felul (şi duhovniceşti, şi trupeşti), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preţ deosebit de scump.

Căci vrăjmaşul ne luptă folosindu-se de cele mai fireşti dorinţe ale iubirii omeneşti, sufleteşti, iar uneori şi de cele pur şi simplu animalice, trupeşti. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ şi vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească şi omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupeşti şi va sălăşlui pace în suflet şi în trup. Mai mult nu trebuie să cauţi, spre a nu cădea în ispită, în “înşelare”.

Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăşte-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ţi vorbesc astfel numai pentru că şi eu am cunoscut dureri asemănătoare?

Dacă vrei să împărăţeşti cu Hristos, atunci biruieşte patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulţumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile şi altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inimă neînţelegătoare…

Viaţa după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce păşeşte pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutăţile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea şi se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viaţa după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii aşezau mitraliere îndărătul celui ce atacă, sau ofiţerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoşa şi se întorcea, să fie împuşcat. Astfel, situaţia celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea şi viaţa lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaş. Cu noi, monahii, situaţia este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.

Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăţi abstracte, filosofice, ci printr-un simţământ al inimii viu şi adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preţ decât lumea întreagă. Suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicicum a ne “pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: “De pe Cruce nu te pogorî, alţii te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s-a sfârşit.

Ţi-aş mai povesti încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experienţa vieţii tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoşezi de norii ce se adună.

Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Stareţului tău. Vezi la sfârşitul celui de-al “Treizeci şi doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el îşi sfătuieşte ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Şi aşa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îţi slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde priveşti, dureri. Iar ceea ce îţi cade sub ochi, aceea îţi atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-aşezare, atunci poţi scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile şi lupta sunt puternice, nu trebuie să zăboveşti, scrie părintelui Siluan, şi cred lui Dumnezeu că vei primi ajutor. Poziţia ta este deosebit de grea, deoarece te afli în luptă piept la piept cu vrăjmaşul.

Iar aceasta înainte de a te fi învăţat a te lupta cu patimile. Dar şi cei ce s-au învăţat (relativ, bineînţeles), le biruiesc cu nevoinţă şi cu trudă. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrâneţe ne sfâşie. Trebuie să ajungi să iubeşti starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la această patimă cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.

Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfârşit durerea, pătrunzând în inimă, stingea şi îmblânzea mişcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului şi în absenţa, aici la Athos, a smintelilor şi patima curvească atacă mai puţin, iar apoi acest mijloc, dacă se foloseşte adesea şi pentru vreme îndelungată, tulbură tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape că mi-am pricinuit moartea. Cu colţul unei bucăţi de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inimă. Două săptămâni cu greu m-am mişcat, braţul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziţia culcat, tot greu îmi era şi să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputinţă a nu recurge la acest mijloc. Şi ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întăreşte înfierbântarea ei, până şi loviturile puternice care lasă în urmă lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îţi este şi greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te loveşti neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a linişti trupul.

“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci? Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoinţă, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.

Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineţi, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar şi împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, şi dintr-o dată simţi uşurare: ca o lumină oarecare se iveşte în suflet. Sf. Vasilie cel Mare şi Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferinţa de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.

În legătură cu felul cum trăieşte omul se rânduiesc şi împrejurările exterioare ale vieţii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, şi împrejurările exterioare ale vieţii se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticneşti, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viaţa vecinică, dacă ea se dobândeşte astfel. În schimb, când aceşti nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit străluceşte, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

Arhimandritul Sofronie Saharov

Extras din „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006