Iată ce-l caracterizează pe creştinul adevărat şi arată în el adevăratul gust duhovnicesc

Și din acest punct de vedere, în condiţiile unei asemenea aprecieri a purtării omului, oare este posibilă, oare este admisibilă şi oportună vreo mândrie şi părere de sine? Dimpotrivă, simţă­mântul adâncii smerenii, cea mai modestă părere cu putinţă despre sine, despre propriile calităţi, merite şi forţe, conştiinţa permanentă a propri­ ei nevrednicii şi a micimii succeselor înregistra­te în viaţa duhovnicească – iată ce apare firesc în om, iată ce-l caracterizează pe creştinul adevărat şi arată în el adevăratul gust duhovnicesc şi lar­gul orizont al înţelegerii lui cu privire la desăvâr­şirea morală. El se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte. Iar înainte este muntele Domnului, muntele suişurilor duhovni­ceşti până la Cer, înainte este imaginea desăvâr­şirii lui Dumnezeu însuşi, cu Care creştinul este dator să semene. La vederea acestei imagini ne­sfârşit de înalte nu simţi, oare, că eşti nesfârşit de mic? Însă tu te compari cu alţii, cu oameni ase­menea ţie… Oare firul de nisip şi stânca enormă sunt, oare, atât de diferite în însemnătate când le compari cu globul pământesc? Oare poţi măcar să le localizezi pe harta Pământului?

Ai daruri şi merite… Şi eşti gata să le admiri? Este semnul sigur că, de fapt, nici nu ai asemenea merite. Meritele sunt parfumuri, observă Sfântul Teofan Zăvorâtul; cine e parfumat, nu bagă de seamă aroma. Chiar şi în viaţa corpului găsim ceva asemănător. Eu vorbesc acum, iar voi ascul­taţi – or, între timp în fiecare din voi au loc ce­le mai importante procese din corp: sângele cir­culă, creierul, nervii, muşchii sunt activi, are loc perceperea luminii şi a sunetului, se desfăşoară tainica asimilare a mâncării de către organism şi transformarea ei în sânge, în grăsime, în muşchi şi în alte ţesuturi; aerul intră în plămâni şi le dă oxigen, sângele se colorează ba într-o culoare, ba în alta… Toate procesele acestea sunt pentru corp cele mai importante; dacă ar înceta măcar un minut, corpul este ameninţat cu moartea. Iar voi nu observaţi toate lucrurile acestea. Aşa este şi cu cele mai înalte calităţi duhovniceşti din om. Cine le are, nu le observă.

Să zicem că ai reale calităţi ale minţii, memo­riei, gândirii, imaginaţiei. „Nu pot, zici, să nu le observ”. N-ai decât să le observi şi să îţi dai sea­ma de ele, însă gândeşte-te: ce ai? Şi cu ce te poţi lăuda în cazul acesta? Doar nu poţi să-ţi schimbi singur nici înălţimea, nici sexul, nici vârsta. Şi te lauzi cu lucruri străine, nu cu ale tale. Nu este asta ca şi cum cineva ar pretinde glorie şi recom­pense pentru faptul că plămânii lui funcţionea­ză aşa cum trebuie şi respiră permanent aerul? Chiar dacă ţi-ai îndeplinit toată datoria, ceea ce în fapt e cu neputinţă, şi atunci Domnul îţi spu­ne: „când veţi face toate cele poruncite vouă: Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am fă­cut” (Lc. 17, 10); Faptul că vezi un sfârşit al dato­riei şi nu ţi-o închipui ca fiind nesfârşită, dă deja mărturie despre grosolănia ta duhovnicească. Iar dacă te vei lăsa pradă părerii de sine, vei fi o completă nulitate morală.

Părintele Ioan Vostorgov

Extras din ”Cum să biruim mândria”, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2010, pag. 44-46