În România un preot ortodox care își face datoria cu generozitate creștină și cu discreție nu este niciodată o știre

Dezbaterea publică referitoare la predarea religiei în școlile din România a polarizat deopotrivă interesul mass-media și a instituțiilor implicate. Clamând cu emfază drepturile omului și “corectitudinea politică” ca dogme ideologice la purtător, numeroși „analiști” continuă să conteste public dreptul exprimat liber al majorității părinților de a alege predarea în continuare a „infamelor” ore de “îndoctrinare” religioasă. Fie că este vorba de un complot instrumentat machiavelic din umbră de conspirația clericală ortodoxă cu sediul în Dealul Mitropoliei sau de „naivitatea” părinților speculată abil de către directorii de școli, pentru ideologii de serviciu ai stângii autohtone este inexplicabil cum voința populară nu le-a sancționat pozitiv proiectul de “luminare” a maselor și eliberării lor din superstiție. Această logică mioapă și, pe alocuri găunoasă conceptual, desconsideră complet și totalitar atât alegerea liberă a părinților, cât și implicarea Providenței. Parcă „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă”, spunea un citat dintr-o carte aflată la Index-ul oricărui ateu care se respectă.

Adevărata miză a valului de anti-clericalism și secularism militant ce s-a abătut asupra României nu este legată nici de prezența orei de religie ca materie de studiu în curricula școlară și nici de caracterul discriminatoriu al icoanelor bizantine aflate pe pereții cabinetelor de religie din școli. Acestea nu sunt decât pretexte pentru o dezbatere viitoare, de mult mai mare anvergură. Cum în România marile mișcări ideatice și culturale occidentale au avut ecou doar peste 200 de ani (a se vedea cazul Renașterii sau Barocului), agenda laicistă a Revoluției Franceze reverberează pentru prima dată în spațiul public românesc. Ceea ce le provoacă insomnii ideologilor de serviciu este prezența religiei în viața publică, locul fruntaș de care se bucură Biserica Ortodoxă în preferințele românilor la peste 20 de ani după căderea comunismului. Acest capital de încredere investit de către publicul larg în instituția Bisericii majoritare trebuie mai întâi compromis printr-o veritabilă ofensivă mediatică înfierând metehnele clerul ortodox pentru ca apoi, prin cultivarea suspiciunii și a unei imagini negative extinse în masă, această încredere în Biserică să fie demantelată urgent din mentalul colectiv. Doar atunci secularismul militant se va putea instaura dictatorial în toată splendoarea, monopolizând libertatea de expresie, erijându-se în apărătorul libertăților civice inalienabile ale cetățeanului și anatemizând orice altă opinie contrară sau diferită lui ca fiind retrogradă, injustă social sau incorectă politic. Anticipând această veritabilă hegemonie a rațiunii ideologice anti-ecleziastice și anti-clericale presa a fost invadată până la saturație cu un lung șir de invective și de “demascări” indignate ale cusururilor adevărate sau închipuite, atribuite cu generozitate și în exclusivitate clerului ortodox. De la prosperitatea financiară demnă de invidiat exprimată în limuzinele „apostolice” de lux sau sumedenia de biserici noi până la anumite tare morale ale slujitorilor Domnului nici un artificiu letal din arsenalul ideologic de compromitere a clerului nu a rămas neutilizat.

Intenția acestui demers nu este aceea de a deconstrui sau a contesta această imagine malignă a preoțimii ortodoxe, construită artificial, de către partizanii presei libere și „echidistante”. Un dialog în care libertatea de opinie și adevărul nu sunt decât privilegii ale minorității în dauna majorității nu poate da naștere decât unui monolog schizofrenic al surzilor ce caracterizează regimurile totalitare.

Prezentul text va vorbi cititorului despre Biserica Ortodoxă și despre preoții ei din perspectiva autorului, a celui care a putut să termine o școală și să aibă până în momentul de față un drum în viață pentru că unii dintre acești „opulenți” privilegiați, acești angajați ai „Godporației”, asa cum au denumit-o jurnaliștii, au investit speranță și bani în educația lui.

Povestea relaționării cu clerul ortodox a început în clasa a 6-a când a început să fie predată religia ca materie de studiu în școala primară. În duhul marxismului „luminat” și a ateismului devenit politică de stat în vremea regimului comunist, pregătirea religioasă a părinților mei a fost una precară, fiind moștenită de la proprii lor părinți. Această zestre religioasă superficială nu era decât o replică urbană a religiei populare din satul tradițional românesc, o religiozitate animată de superstiții și cutume milenare și nu un set de principii religioase care să anime o viață creștină reală. Nu este de mirare că în acest context familial am fost crescut ateu, fără nici cea mai mică noțiune religioasă.

Datorită lipsei de personal didactic calificat de la începutul anilor ’90, primul profesor de religie a fost preotul-paroh al unei biserici din Focșani. În ciuda apartenenței la cinul sacerdotal, acesta nu încercat nici să mă “îndoctrineze” și nici să mă vaccineze cu moralina amară a legalismului ortodox pentru a stârpi din mine „dracii” ateismului. Părintele Nicolae ne-a vorbit despre viețile sfinților, despre Crez, despre învățăturile elementare de credință, prezentându-ne personajele sfinte ca pe actorii unei povești accesibile unor tineri atei ce eram. De la început, l-am privit cu scepticism, chiar cu un soi de repulsie sentențioasă, adresându-i chiar câteva întrebări-capcană referitoare la religie auzite de la tatăl meu, un produs-standard al educației marxist-ateiste făcute în școlile militare din primii ani de la instaurarea comunismului. Răspunsurile lui nu au avut nimic din onctuozitatea și prețiozitatea multor manipulatori de sacru care consideră că preoția reprezintă certitudinea accesului neîngrădit la Adevărul absolut și nici din acea certitudine funciară intangibilă ce îi caracterizează pe “farisei”. Omul din fața noastră ni se prezenta ca un căutător al unor certitudini fondatoare și, chiar dacă îmbrăcat în haina preoției, ca unul aflat încă pe drumul unor interogații existențiale care duceau în proximitatea Adevărul întrupat. Pentru că era în Săptămâna Mare iar orele de religie erau mereu ultimele din orar, ne-a chemat la biserica unde slujea pentru a ne da notele pentru respectivul semestru. În gestul lui a fost tot atâta naturalețe și sinceritate ca în acela al unui om ce își invită prietenii acasă la el pentru bucuria de a împărtăși cu cei dragi sufletului său un eveniment fericit. Mulți dintre colegii mei de clasă au primit nota maximă și au plecat fără a mai mulțumi pentru această invitație sau pentru calificativul primit. Eu am rămas. De ce am facut-o? Nu pot oferi un răspuns „științific”, care să mulțumească puzderia de interogații savante ce mi-ar putea fi adresate de către mulțimea sceptică de sociologi ai religiei, antropologi ai sacrului, ideologi de serviciu și experți ai problemelor ecleziale iviți peste noapte. Din curiozitate? Mirosul de tămâie să fi fost de vină sau unduirea tânguitoare a imnelor de îngropăciune din Vinerea Mare ce vorbeau auditoriului despre un Tată care, din iubirea lui nebună pentru ceilalți fii ai Lui risipitori, și-a jertfit Fiul Cel mai iubit pentru a-i salva pe ei de la moartea veșnică? Sau poate faptul că toată chintesența teologiei concentrată în imnele psalmodiate lin vorbeau auditoriului despre un Tată care îi invita la înmormântarea Fiului Său pe aceia pentru care Fiul Său se jertfise?

Este greu de spus ce s-a petrecut în acele momente în sufletul meu și numai un om care s-a întâlnit în chip tainic cu Hristos cel Răstignit pe drumul Damascului personal poate înțelege experiența ultimă și paradoxală a convertirii.

În căutarea unor răspunsuri la propriile înterogații am încercat să aprofundez mai multe din cele predate la ora de religie prin întrebări sau cerând mult mai multe detalii referitoare la adevărurile credinței. Deși aveam de mulți ani aceeași pereche de pantaloni de mulți ani și pantofii începuseră să se scâlcieze animat de elanul convertitului am privit cu speranță problemele existenței noastre cotidiene. Călăuzindu-mi pașii pe „calea cea strâmtă” preotul respectiv a înțeles din înfățișarea pauperă și din diversitatea absentă a garderobei mele că nu numai cu cuvântul lui Dumnezeu se va hrăni omul, ci și cu pâinea cea de toate zilele. Situația financiară a familiei mele era una dezastruoasă, iar prin blocul muncitoresc în care locuiam se făceau pariuri între vecini ce se va alege cu mine la vârsta majoratului. Cele mai optimiste pronosticuri mă dădeau fie închis într-un penitenciar ca ultimul borfaș, ori fugit de acasă prin lumea largă. Cu o generozitatea remarcabilă, acest preot m-a susținut financiar, cu sume modeste provenite din daniile pe care le primea de la credincioși pentru diferitele servicii religioase pe care le oficia. Pentru mine aceste mici semne de solidaritate creștină au făcut o diferență infinit mai mare in viața mea decât orice formă de lozincărie goală referitoare la ajutarea săracilor. Cum generozitatea nu poate da roade în sufletul cuiva decât atunci când este intim împletită cu delicatețea sufletească, am fost promovat ca paraclisier al respectivei biserici, învățând să aprind o cădelniță, să duc o lumânare sau să spun o rugăciune. Prin purtarea lui de grijă și prin disponibilitatea sufletească cu care și-a deschis biblioteca parohială am făcut primii pași în deprinderea tainelor muzicii bizantine, ale teologiei Părinților sau ale primelor norme de conduită socială. Prima carte pe care am avut-o vreodată poartă o dedicație cu semnătura preotului respectiv, care mi-a dăruit-o, văzandu-mă cum o privesc cu jind pe biroul lui. Timp de 6 ani acest om, în numele Celui pe care îl slujea, prin micile lui daruri materiale m-a ajutat să pot să îmi satisfac nevoile elementare (îmbrăcăminte, încălțăminte, caiete, manuale școlare, etc.), să pot să îmi cumpăr cărți, dar, mai ales, să nu îmi pierd speranța într-un viitor mai bun și să nu ajung un delincvent. Datorită ajutorului lui, am reușit să termin un liceu prestigios, am putut să îmi continui studiile și am evitat pronosticurile deloc favorabile ale vecinilor de bloc. De-a lungul celor 22 de ani de când în cunosc pe acest preot milostiv nu am fost singurul beneficiar al generozității lui și nici nu și-a cumpărat vreo limuzină de lux. A rămas mereu același modest slujitor al Domnului și al oamenilor, îmbrățișând viețile a mai mulți copii defavorizați, proveniți din familii destabilizate.

După un interludiu de doi ani petrecut la Facultatea de Filozofie din Cluj-Napoca am decis că drumul meu în viață este altul decât cel al căutării înțelepciunii lumești. În acel moment Facultatea de Teologie Ortodoxă din același oraș mi s-a părut cea mai bună opțiune, așa că m-am înscris ca student acolo. În primul semestru de studii, fiind privat de o bursă de studii, m-am regăsit din nou singur în fața problemelor materiale. Nu aveam de la cine să cer bani de acasă și am început să caut un loc de muncă. Pentru că un rău nu vine niciodată singur am reușit „performața” notabilă de a-mi sparge lentilele ochelarilor, ceea ce pentru un miop cu dioptrie avansată înseamnă o viață trăită între umbre și contururi neclare. Colegii de care m-am apropiat în timpul unei banale în interiorul curții Facultății de Teologie au făcut front comun în jurul meu, împrumutându-mi bani pentru o nouă pereche de ochelari, împărțind cu mine ultima bucată de pâine primită de la părinți, ultima para din buzunar, ceasurile lor de răgaz și clipele lor de rugăciune. Acești oameni au dat măsura umanității și generozității lor nu pentru că erau studenți la Teologie sau pentru că eu eram colegul lor; au făcut asta pentru oricine, indiferent de credință, sex sau etnie, pentru că un creștin nu are timp de bune intenții când vine vorba de inegalitatea socială. În fiecare clipă, un creștin adevărat este chemat și îndemnat de către Hristos să își ajute aproapele în nevoie după puterile lui, nu să paseze această responsabilitate Statului sau Bisericile creștine. Nu de puține ori mă regăseam la masa lor modestă, dintr-o cameră de cămin studențesc clujean, cu necunoscuți aduși de pe stradă sau că atunci când ii vizitam ei erau plecați să ajute copii nevăzători sau orfani să meargă la muzeu sau în parc.

Pentru cine a fost student in România de la începutul anilor 2000 dimensiunea microscopică a burselor studențești (chiar și a celor de merit), „ospitalitatea” camerelor de cămin împărțită cu încă un student în cel mai fericit caz ar trebui să rămână în memorie doar la capitolul „amintiri neplăcute”. Datorită colegilor de facultate și a Părintelui G. (din considerente ce țin de condiția monastică asumată de acest om, îi voi păstra anonimatul) am reușit să trec cu ușurință prin aceste veritabile furci caudine ale vieții de student. Cu părintele G. m-am intersectat la o agapă oferită nouă, studenților, de către un episcop ortodox care, contrar părerii majoritare în presa românească actuală referitoare la moravurile clerului de rang înalt, se deplasa la birou mergând pe jos, fără a avea o mașină și era privit de toată lumea ca un părinte pentru studenții săraci, copii orfani sau oameni bătrâni și bolnavi. Abia venit pe plaiuri transilvane din obștea Rugului Aprins bucureștean, fără să își aroge pretenții harismatice sau să vizeze vreo candidatură de ipopsifiu, acest călugăr simplu ne-a șocat pe cei prezenți la acea masă prin verticalitatea și simplitatea de care dădea dovadă prin orice gest sau prin orice afirmație. Nu aș dori să menționez decât două episoade din multitudinea celor demne de povestit, relevante pentru scopul acestui text. Primul este legat de o oală de mâncare cântărind 10 kilograme menită de către părintele G. nouă, studenților, pe care am cărat-o împreună cu el pe scările unui cămin gri de 10 etaje din Cluj-Napoca. Cum oala trebuia urcată la etajul 6 al clădirii ne-am intersectat pe scări – firește, liftul nu a funcționat niciodată pe perioada cât am locuit acolo – cu numeroși studenți de la alte facultăți, care ne priveau curioși, surprinși, ostili chiar, neobișnuiți să vadă un preot care își hrănește turma, nu doar ea îl hrănește pe el. După o săptămână, când s-a întors după recipientul gol al cărui conținut hrănise aproape jumătate de cămin, fiind răspândit printre studenți fără a ține cont de afilierea religioasa sau etnică a vreunuia, privirile ostile ale studenților cu care ne-am întâlnit pe scările căminului s-au schimbat în respect. Nu în acceptare a valorilor religioase ale acestui om sau în evlavie față de persoana lui, ci în stimă pentru un preot consecvent cu porunca Stăpânului său „că mai fericit este a da decât a lua.”

În anul IV de facultate am rămas fără nici o para în buzunar datorită faptului că mi s-a furat toată bursa, iar ultimii bani care mi-au mai rămas s-au dus pe plata chiriei căminului. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu, mai ales că eram și într-o perioadă solicitantă, fiind ocupat cu definitivarea tezei de licență. Faptul că eram falit a rămas un secret pentru toată lumea, simțindu-mă stânjenit să mărturisesc în fața celorlalți că fusesem furat de ultima lețcaie. Realitatea foamei m-a măcinat toată acea după-amiază fatidică. Spre seară am primit un telefon de la Părintele G. care mă anunța că va trece prin oraș și că ar dori să ne vedem. Revederea a fost călduroasă, ca de obicei, iar spre finalul întâlnirii s-a indreptat către portbagajul mașinii de unde a scos doi saci de cartofi și m-a ajutat să îi transport în camera de cămin unde locuiam. Mi-a spus ca și el a primit foarte mulți cartofi în acel an și s-a gândit să ne adună și nouă. Am trăit cu aceste provizii improvizate o luna de zile doi oameni, fără ca să ne lipsească ceva, sau fără ca să mai avem trebuință de altceva. Niciodată cartofii nu au fost mai gustoși și niciodată sărăcia mai dulce ca atunci.

Ultima escală a textului meu va fi legată de o întâmplare pe care am trăit-o în compania vrednicului de pomenire Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania (+2011). Nu este scopul acestui text să vorbească în termeni laudativi despre personalitatea arhiepiscopului de la Cluj, ctitor al Bibliei românești și a nenumărate opere literare. Las contururile luminoase și întunecate ale biografiei lui IPS Bartolomeu Anania pe seama istoricilor care vor scrie despre soarta Bisericii Ortodoxe în ultimul secol. Amintirea neștearsă pe care i-o port este împletită cu respectul neștirbit și recunoștiința față de un reprezentant al clerului înalt care a știut mai întâi de toate să fie om și apoi episcop. Oare nu spunea Fericitul Augustin atunci când se referea la episcopatul său că: „al vostru, [sunt] episcop, cu voi, [sunt] creștin”? Datorită publicațiilor mele în revistele teologice și eparhiale ale Arhiepiscopiei Clujului am avut bucuria să îl cunosc pe IPS Bartolomeu în cu totul alte ipostaze decât cele în care a fost prezentat atât de cei care i-au elogiat personalitatea, dar și de cei care l-au hulit public. El rămâne în memoria celor care l-au cunoscut îndeaproape ca ierahul care și-a deschis larg ușile biroului său tinerilor, ca unul dintre promotorii înnoirii teologice de factură patristică și ca interlocutorul redutabil, capabil să își seducă partenerul de dialog prin cuvântu-i meșteșugit și prezența sa de spirit dezarmantă. În ceea ce mă privește, a ținut mereu să ne vedem față către față, deși nu eram nici consilier eparhial, nici preot, nici monah și nici vreun potentat politic, ci doar un student în Teologie. Prima întrebare după ce ne salutam era ce mai fac, ce mai studiez, ce mai scriu, dacă am cele necesare traiului, dacă poate face ceva să mă ajute în studiile mele de la acea dată. În toamna lui 2006 am avut o ultimă întrevedere cu IPS Bartolomeu, înainte să plec pentru o bursă la Institutul Teologic Protestant din Sibiu destinată învățării limbii germane. După ce am discutat m-am ridicat să plec pentru a putea prinde autobuzul ce trebuia sa mă ducă la Institutul sibian. IPS Bartolomeu s-a ridicat și a dus la mâna la portmoneu întrebându-mă dacă am bani pentru drum sau dacă am vreo nevoie materială să nu ezit să îi spun. L-am privit mirat, năuc, încercând să mă lămuresc dacă afirmația ierarhului era una de o complezență politicoasă; mai târziu, am înțeles de la alții care l-au cunoscut mai bine ca mine că așa era el, că pentru IPS Bartolomeu Anania generozitatea nu se negocia, făcând parte dintr-un un cod al eleganței spirituale de la care nu a făcut niciodată rabat.

Întâmplările listate în acest text reflectă doar experiențele autorului în relațiile lui cu Biserica Ortodoxă și clerul ei. Dacă aceste întâlniri fundamentale ar fi rămas singulare sau apanajul propriei mele persoane prezentul text nu ar fi fost niciodată scris. La fel ca în alte cazuri individuale, implicarea preoților ortodocși în momente cruciale din viața mea m-a ajutat să supraviețuiesc și să îmi clarific opțiunile pentru viitor. Fără a avea pretenție normativă și fără a considera preoții descriși ca reprezentativi pentru clerul ortodox în totalitatea sa, cele trei exemple se doresc a fi o alternativă la puzderia de analize anti-clericale care au monopolizat spațiul virtual și mass-media în ultimele luni.

Chiar dacă tonalitatea ultimelor articole de presă este una minoră, iar tușele în care este creionat clerul ortodox sunt foarte groase, mai există acolo, printre noi, de cele mai multe ori anonimi, preoți și ierarhi (PS Vasile Someșanul, episcopul-vicar al Clujului, este un asemenea exemplu) care dau dovada generozității lor creștine fără a dori să fie în lumina reflectoarelor sau a camerelor de filmat.

De asemenea, merită amintit cazul lui IPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului, care imediat după ce a fost numit a dispus vinderea celor două limuzine de lux aflate în parcul auto al Arhiepiscopiei și redirecționarea banilor spre programe de asistență socială. În paralel cu clerul pe care presa îl descrie cu încrâncenare și cu o monocromie ce frizează de cele mai multe ridicolul, mai este încă o categorie de slujitori ai Domnului a căror existență nu stârnește atât de mult interes fiind trecuți convenabil sub tăcere. Modești, deschiși către oameni, povățuind pe cei deznădăjduiți, unii dintre ei tobă de carte, miluind pe cei sărmani din resursele lor limitate, discutând cu patos ultimele cărți sau filme, participând cu sârg la piese de teatru sau manifestări literare, preoții ortodocși de ispravă au acceptat kenotic oprobriul public care îi prezintă constant ca pe niște „tâlhari” de suflete și de pungi, ieșiți după „pradă” la drumul mare. Aceștia nu au altă vină decât aceea că poartă aceeași reverendă preoțească cu alți uzurpatori de magisteriu, nevrednici de slujirea misionară la care au fost chemați. Glasul acestor preoți nu s-a făcut auzit în piețele animate de zgomotul sloganelor și nici nu a primit vreun drept la replică pe primele pagini ale marilor cotidiene. În România un preot ortodox care își face datoria cu generozitate creștină și cu discreție nu este niciodată o știre.

Sursa: Ionuț-Florin Biliuță , lapunkt.ro