În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu şi folosul pe care, în acel moment, omul nu îl vede, dar, cu timpul îl va cunoaşte

Tristeţea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeţii, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renaşterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi îşi datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu îşi trimite mai apoi harul său iar oamenii se liniştesc. Se liniştesc şi se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtăşanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului şi să facă pomenirile rânduite de Biserică.

Durerea linişteşte inima şi o face să asculte cuvântul lui Dumnezeu deşi înainte era de piatră şi nu primea cuvântul Lui. De exemplu, un om, un tânăr aflat în puterea tinereţii se gândeşte că nimeni nu mai este ca el. Dobândeşte diplome, este respectat de ceilalţi, este sănătos, este tânăr şi frumos. Însă, atunci când sănătatea lui are de suferit şi boala îl pune la pat, atunci începe şi gândeşte diferit. ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Ecclesiast 1, 2). ,,Pot să mor”, începe să gândească. ,,Ce folos am de la viaţa aceasta pământească?”. şi începe omul să gândească diferit. Atunci, de exemplu, un om se poate apropia de el şi îi spune: ,,Citeşte cartea aceasta, şi vezi ce spune”. Iar omul începe să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă îi dai şi o carte, durerea, care l-a smerit, îi înmoaie inima iar omul începe să citească din cartea aceea şi citeşte şi din Scriptură şi începe să devină alt om. Iar când se va însănătoşi şi se va ridica din patul suferinţei, omul va fi mai atent cum îşi trăieşte viaţa. Nu mai trăieşte ca înainte, cu mândrie şi fără să ţină seama de nimic.

Boala şi durerea este medicamentul ,,special” al proniei lui Dumnezeu pentru a-l aduce pe om aproape de El şi a-i spori virtuţile.

Iov era omul cel mai bun de pe pământ dar Dumnezeu a vrut să-l facă şi mai bun. Iar încercările nu au făcut decât să-l înalţe înaintea lui Dumnezeu. Era un om bun şi binecredincios, dar, dacă nu ar fi fost încercat, numele său nu ar fi devenit cunoscut. Dar a fost încercat şi a luptat şi s-a nevoit şi a fost încoronat şi a devenit om bogat iar de atunci a dobândit slavă iar numele său a devenit cunoscut tuturor. Exemplul lui Iov este folositor pentru noi toţi şi întăreşte şi dă curaj pe fiecare om care este încercat. Dacă el, care era om sfânt, a fost încercat de Dumnezeu, cu atât mai mult noi, care suntem oameni păcătoşi. Iar după încercările pe care le-a îndurat, Iov a fost slăvit şi mai mult de Dumnezeu. Ca sfânt ce era, Dumnezeu i-a înmulţit zilele vieţii sale, l-a binecuvântat să aibă de două ori, de trei ori averea pe care o avusese înainte, şi, astfel, el a devenit un model, de-a lungul veacurilor, pentru toţi oamenii care suferă. Oameni care trebuie să aibă mereu în faţa ochilor acest exemplu al lui Iov, să-şi odihnească sufletul şi să zică: ,,După cum a binevoit Domnul, aşa s-a şi făcut. Fie numele Domnului binecuvântat”. Îşi pleacă omul cu smerenie capul său şi zice: ,,Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Chiar şi copilul dacă mi-l va lua, nu tot el mi l-a dat? Mi l-a dat iar apoi mi l-a luat. Unde este copilul meu acum? În ceruri. Ce face acolo? Se odihneşte…”.

În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu şi folosul pe care, în acel moment, omul nu îl vede, dar, cu timpul îl va cunoaşte. Avem astfel de exemple foarte multe în faţa noastră.

Unul dintre aceste exemple este cel al sfinţilor Andronic şi Atanasia, soţ şi soţie. Andronic lucra podoabe de aur şi era foarte bogat. Cu o parte din câştig îşi întreţinea familia sa. O altă parte a banilor o dădea celor săraci, iar a treia parte o împrumuta fără dobândă celor care nu aveau bani. Aceşti doi soţi aveau doi copii, două fete. Într-o zi, însă, amândouă s-au îmbolnăvit şi au murit. Le-au luat şi le-au îngropat pe amândouă. Atanasia, însă nu putea fi mângâiată de nimeni. Stătea lângă mormântul copilelor şi plângea, şi plângea şi Andronic împreună cu ea. Soarele dădea să apună iar Atanasia nu vroia să plece de lângă mormânt: ,,Copiii mei, copiii mei”, striga şi se tânguia. S-a lăsat întunericul, trebuia să se închidă cimitirul, iar ea nu voia să plece de lângă mormântul copiilor. Cum stătea aşa cu inima zdrobită, vede că se apropie un monah de ea şi îi spune:

– Doamna mea, de ce plângi?

Ea a crezut că monahul e preotul cimitirului. I-a răspuns:
– Cum să nu plâng? Mi-am îngropat copiii, pe îngeraşii mei. I-am pus în mormânt şi am rămas doar eu cu bărbatul meu singuri să ne plângem durerea şi nimic nu poate să ne mângâie.

Iar monahul i-a spus:
– Copiii tăi sunt în rai împreună cu îngerii. Sunt acolo unde e fericirea veşnică, la sânul lui Dumnezeu şi tu plângi, copilul meu? Doar eşti creştină, nu?

– Aşadar, trăiesc? Sunt îngeri copiii mei acum?

– Desigur, copiii tăi sunt îngeri acum.

Acel monah era sfântul protector al bisericii. În cele din urmă Andronic şi Athanasia au devenit monahi şi s-au sfinţit…

Gheronda Efrem, Proigumenul Sfintei Mănăstiri Filotheu

Sfaturi duhovniceşti pentru dobândirea sănătăţii noastre sufleteşti şi a mântuirii, Editura ,,Stupul Ortodox”

Articol relatat de portalul logos.md