Îngăduie Dumnezeu câte un cutremur de pământ pentru a ne reaminti de El
Toată mass-media insistă zilele acestea pe discuţii interminabile purtate pe marginea cutremurelor de la noi, din lume, de peste tot. Încă un subiect care amplifică panica şi direct proporţional audienţa. Şi totuşi, nici cauzele, nici soluţiile, nici ineditul şi cu atât mai puţin taina cutremurelor nu sunt şi nici nu poat fi analizate sau măcar surprinse la masa discuţiilor media.
Sfântul Grigorie de Nyssa valorizează duhovniceşte problema cutremurului, atunci când îl mută din spaţiul fizic în cel spiritual. El arată cum întreaga viaţă a omenirii a fost modificată de Dumnezeu structural calitativ prin două cutremure indispensabile. Primul a făcut trecerea de la păgânism la Lege prin Moise. Al doilea de la Lege la har prin Mântuitorul Hristos.
De altfel, temelia creştinătăţii stă tot pe două cutremure importante, ambele petrecându-se concomitent fizic şi spiritual. Primul cutremur reţinut de evanghelişti s-a petrecut la răstignirea Mântuitorului (Matei 27, 51, Marcu 15, 38). Atunci catapeteasma Templului s-a rupt în două şi soarele s-a întunecat, semn al participării întregii creaţii la suferinţele şi moartea Mântuitorului. În acelaşi timp, prin cutremur se anunţa înfingerea Crucii în „mijlocul pământului”, adică în inima umanităţii prin care se sfărâma atât puterea Legii iudaice, în numele căreia Hristos a fost condamnat şi răstignit, cât şi „porţile iadului”, care nu L-au putut suferi din pricina dumnezeirii Sale, adică a puterii izvorâtă din iubire până la cruce.
Al doilea cutremur la care fac trimitere evangheliştii însoţeşte momentul Învierii Mântuitorului (Matei 28, 2). Mai exact, acest cutremur răstogoleşte piatra de la uşa mormântului, nu pentru a ieşi din el Hristos Înviat, ci pentru aceia care păzeau mormântul şi cei care au venit la mormânt să constate Învierea. Acest al doilea cutremur este semn al redeschiderii mormintelor la Învierea cea de obşte, după ce la cutremurul răstignirii a fost anticipată această înviere de obşte prin deschiderea multor morminte din care au ieşit mulţi oameni, iar după învierea Lui, au intrat în cetate şi s-au arătat multora (Mt. 27, 52-53).
Mântuitorul iese înviat din mormânt fără să atingă peceţile romane ale mormântului, după cum a intrat şi a ieşit din pântecul Maicii Sale fără ai strica cheile fecioriei. Cutremurul însă, atrage atenţia ostaşilor care-L păzeau ca pe un mort (Matei 28, 4) dorind să le mute atenţia dinafara mormântului înlăuntrul lui. De atunci, mormântul gol al lui Hristos este motivaţia răstignirii minţii noastre în faţa tainei şi totodată, întreaga lucrare a credinţei noastre (1 Tesaloniceni 1, 3). Nu o doctrină, nu un sistem de idei, nici anumite legi scrise într-o carte, nu constituie suma de documente incontestabile ale crezului creştin, ci mormântul gol este temelia credinţei noastre, semn că moartea nu are ultimul cuvânt în viaţă.
De asemenea, tot Scriptura Noului Testament ne aminteşte de nenumărate cutremure fizice care vor însoţi Parusia Mântuitorului şi sfârşitul lumii (Marcu 13, 8; Luca 21, 11; Apocalipsa 6, 12; 11, 13, 19; 16, 18). Aceste cutremure vor destabiliza temeliile pământului, vor înfricoşa mulţimile şi vor clătina toate câte au oferit siguranţă iluzorie oamenilor. Vor fi clipele în care întreaga materialitate a lumii se va transfigura, va fi copleşită de har (Apocalipsa 21, 1 – 22, 5).
În consecinţă, cutremurul, ca manifestare fizică a planetei, are totuşi la baza lui o raţiune teologică. El este, în iconomia Creatorului, vector necesar de atenţionare a oamenilor către realitatea energetică a lumii şi, în special, către realitatea duhovnicească a ei (Ps. 45, 6). Practic, din această perspectivă, întreaga viaţă creştină este un şir continuu de cutremure spirituale, provocate înlăuntrul omului cu bună ştiinţă (Ps. 76, 3) pentru ca materialitatea fiinţei noastre să se lase pătrunsă, îmbibată şi, de ce nu, copleşită de spirit, de energiile dumnezeieşti, de harul mântuitor.
Pe scurt, atunci când nu ne mai cutremurăm spiritual îngăduie Dumnezeu câte un cutremur de pământ pentru a ne reaminti de noi şi de El, de sufletele noastre amorţite şi astfel, să facem măcar de frică, ceea ce ar trebui să facem în mod conştient şi de bunăvoie.
PS. Se pare că viaţa noastră cotidiană ar avea nevoie zilnic de cutremure de pământ, de vreme ce nimic nu ne mai mişcă să ne reamintim că suntem oameni, să credem, să nădăjduim. Şi, probabil, această panică generală ne-ar vindeca…, măcar de abuzul mediatic al discuţiilor inutile purtate pe marginea cutremurelor.
(Gheorghe Butuc) ortodoxiatinerilor.ro
