Învingãtor este cel care a instaurat dragostea, nu cel care a stiut sã citeze mai spectaculos Scriptura

Este foarte important sã evitãm declansarea prejudecãtilor. Nu da niciodatã rãspunsurile asteptate. De exemplu, când un harizmat îti spune cã are descoperiri de la Duhul Sfânt, nu-i rãspunde cã „si satana ia chip de înger al luminii”. Acela deja asteaptã acest rãspuns, pentru cã asa i-a zis pastorul cã rãspunde un ortodox la aceastã provocare. Rãspunzând astfel, tu nu faci decât sã întãresti credinta interlocutorului tãu în infailibilitatea si vizionarismul pastorului sãu. In aceeasi clipã el simte cã tot ce a învãtat în secta sa este dumnezeiesc, iar tu devii în ochii lui un exemplar tipic de om înselat de diavol.

M-au invitat odatã niste prieteni misionari sã merg la o disputã cu harizmatii, la cererea unui preot de tarã. Aceasta a avut loc chiar în casa lor de rugãciune si au luat parte numai liderii sectei. La un moment dat acestia au pierdut firul metodicii lor de discutie cu ortodocsii, deoarece noi nicidecum nu am pronuntat cuvintele „Sfintii Pãrinti” si „sfânta traditie”.

Sã vedeti în ce încurcãturã îl pune pe un sectant faptul cã nu te porti asa cum l-au învãtat pe el la cursurile de evanghelizare. De exemplu, acestia abia asteaptã sã ridici putin vocea ca sã înceapã: „Vedeti, nu aveti duhul dragostei lui Hristos, asa v-ati învãtat voi, preotii, numai sã conduceti si toatã lumea sã vã pupe mâna”.

Dupã ce discutia „oficialã” s-a încheiat si fiecare din noi a rãmas fatã în fatã cu câte un grupulet de sectanti, eu m-am gândit sã-i fac o surprizã celui care vorbea mai mult. Taman când interlocutorul meu delira fascinat de cele câteva cuvinte grecesti prin care încerca sã-mi arate cã Biblia ortodocsilor nu-i bunã, în loc sã-l numesc satanã si sã-l blestem, eu m-am apropiat si l-am luat prieteneste de umeri, chemându-l de-o parte. Tu, din ce sat esti, frate?” Acesta, fâstâcit cu totul, mi-a rãspuns: „Din Copanca ···” Zic: „Si asa te-au învãtat pe tine in Copanca sã tâlcuiesti Scriptura?” Zice: „Nu, cã satul nostru nu-i departe de mãnãstirea voastrã si eu de multe ori am fost la mãnãstire···” Zic, fãrã sã-l las din brate: „N-ar strica sã mai mergi la mãnãstire, cã maicã-ta cred cã merge”.

Sparge tiparul, simplificã discursul, adu-l pe interlocutor la normalitate. Smulgeti-vã din suvoiul de citate si versete din Biblie, care transformã totul într-un fel de show. Vorbiti ca doi oameni de treabã, pur si simplu, nu ca doi concurenti la alegeri. Hristos rãmâne acelasi, indiferent de câte citate stie fiecare. Învingãtor este cel care a instaurat dragostea, nu cel care a stiut sã citeze mai spectaculos Scriptura.

Am arãtat, desigur, numai un exemplu cum se poate face acest lucru. Anume în acest fel trebuia dezarmat un tânãr harizmat din Basarabia. Fiecare însã trebuie sã se adapteze în functie de interlocutor. In cazul adus, am procedat astfel din câteva motive. In primul rând, stiam cã sectantii n-au voie sã numeascã frate pe un ortodox (în special harizmatii si martorii lui Iehova) (Îi anunt pe cei care vor sã experimenteze astfel de lucruri sã fie foarte precauti, pentru cã mai ales sectele neoprotestante practicã un cameleonism admirabil, asa cã ele diferã de la „sat la sat”, desi poartã acelasi nume.). În clipa în care eu l-am îmbrãtisat de fatã cu membrii sectei lui si i-am zis „frate” acesta si-a pierdut graiul, la propriu. Pentru o chestie de asta poti fi dat afarã din sectã. Totodatã, eu stiam cã el nu se poate apãra de îmbrãtisarea mea, pentru cã altfel ar fi pãrut lipsit de dragoste, pe care chiar mai înainte sustinea cã nu o au ortodocsii. In al doilea rând, analizându-i gesturile, mi-am dat seama cã este de la tarã. Atunci, peste primul soc, am adãugat altul: în loc sã mã stingheresc din cauza cuvintelor grecesti, asa cum i-a zis lui pastorul cã trebuie sã reactionez, sau sã-l blestem, eu l-am întrebat din ce sat este. Iar aceasta este cea mai grozavã armã: sã-l readuci pe om la origini. Nu este deloc acel mod jignitor de a numi pe cineva „tãran”, ar fi pãcat, ci tocmai aducerea la origini în sensul cel mai profund. Sã-l simplifici pe om.

Prejudecãtile stau între slujitorii lui Hristos si restul lumii ca un zid. Le stim cu totii care sunt ele. Deci, sã nu le hrãnim prin purtãrile noastre. Cei dintâi se grãbesc sã-i eticheteze pe ceilalti, iar aceia încã nu au avut ocazia sã scape de urmãrile ateismului stiintific si a umanismului desacralizat. De aceea, de multe ori, e nevoie de actiuni socante care sã dãrâme, ca un fulger, zidul acesta al indiferentei.

Am fost si eu martor la o convertire care ar putea alcãtui un capitol dintr-un pateric contemporan. M-am întâmplat cu un ieromonah de la Noul Neamt în Chisinãu trimisi cu ceva ascultare de la mãnãstire. Pe drum acesta m-a invitat sã mergem la verisorul lui, cu care nu s-a vãzut de la intrarea lui în mãnãstire. N-am vrut sã-l refuz, desi mie nu-mi prea place sã intru în case strãine neinvitat.

Când am intrat in casã, m-a izbit acel duh cumplit al pustietãtii, care mie îmi era cunoscut. Verisorul acesta concubina cu o fetiscanã care se prostitua prin Grecia. El însusi era hot de masini si hot de tot ce vrei. Pe masã erau câteva sticle de votcã ieftinã, niste lãmâi si parcã niste peste. Tot atunci mai intrase o pereche, cam cu aceleasi îndeletniciri. Toti fumau, si bãrbatii si fetele.

Închipuiti-vã cum arãtau doi cãlugãri la aceastã masã. Prietenul meu încã avea ce vorbi cu ei, cã-i cunostea, eu însã chiar nu aveam nici un rost acolo. Cu toate cã, se pare, rostul a fost acela de a vedea si de a putea scrie acum despre asta. Atmosfera aceea de betie ruseascã era atât de apãsãtoare, încât începuse sã-mi macine încetul cu încetul linistea sufleteascã. Vedeam cã mã cufund într-o tristete aproape bacovianã. Si la toate acestea a pus capac purtarea prietenului meu. Acesta s-a pus umãr la umãr cu ceilalþi si bea votcã cu lãmâie. Am început sã mã îngrijorez. Zic: „Acesta acu” se îmbatã si, pânã la urmã, ne mai trezim în pat cu vreo femeie”. N-am îndrãznit însã sã-i spun nimic, ziceam si eu „Doamne Iisuse…” cum puteam, asteptând sã se termine totul mai repede.

Pânã la urmã m-am cufundat în judecare, convins cã ceea ce face el chiar e un mare pãcat, cã nu este el ca Sfintii Pãrinti care recurgeau la astfel de metode extreme pentru a câstiga un om. Cã, oricum, un om ca vãrul sãu nu-l convertesc nici o mie de Sfinti. Mai ales cã acela nu mai sfârsea cu glumele si batjocura. Asa am si plecat, cu acest gust amar de zãdãrnicie.

Peste câteva luni însã ne-am pomenit cu acel vãr la mãnãstire. Acesta se întâlnise cu un om cãruia îi furase BMW-ul, dar, spre mirarea lui, acela nu i-a luat masina, ci doar i-a zis: „Sã stii cã tu nu o sã mori de moarte bunã”. Aceastã întâmplare l-a determinat sã lase viata pe care a dus-o si sã aleagã monahismul. Fratele acesta a petrecut în mãnãstire doar câteva luni si a murit. În timp ce umfla roata de la camion, cã avea ascultarea asta. De la presiune, i-a sãrit discul în frunte. A mai trãit câteva zile în spital, în comã. În ultima zi s-a sculat si a umblat, spre mirarea medicilor. La capul lui stãtea un frate rus, care-i cânta „Bucurã-te, Stãpânã, milostivã pentru noi înaintea lui Dumnezeu mijlocitoare”. Ii plãcea si-l ruga pe fratele sã-i cânte iarãsi si iarãsi. A murit ascultând acest cântec. Atunci am înteles cã prietenul meu ieromonah, atunci când îl judecam eu, nu a bãut votcã, ci dragoste.

Si acesta este un fel de a înfãptui cuvintele Apostolului Pavel, care rãmân la fel de valabile si astãzi, în ciuda comportamentului de lemn pe care si-l însusesc crestinii: „Cu iudeii am fost ca un iudeu, care sã dobândesc pe iudei; cu cei de sub lege, ca unul de sub lege, desi eu nu sunt de sub lege, ca sã dobândesc pe cei de sub lege; cu cei ce n-au Legea, m-am fãcut ca unul fãrã lege, desi nu sunt fãrã legea lui Dumnezeu, ci având legea lui Hristos, ca sã dobândesc pe cei ce nu au Legea; cu cei slabi m-am fãcut slab, ca pe cei slabi sã-i dobândesc; tuturor toate m-am fãcut, ca, în orice chip, sã mântuiesc pe unii” (I Cor. 9, 20-22).

Părintele Savatie Baştovoi

Extras din ”In cautarea aproapelui pierdut”, Ed. Marineasa 2002, pag. 42-54