„Lupii nu mai veniseră să atace şi să fure, ci să se supună şi să ceară” (o întâmplare impresionantă)

Şi, apropo de stână, am cunoscut cândva un cioban care, dintr-un om rău prin care lucra Cel Rău, într-o zi le-a pus piciorul în prag patimilor, şi-a ostoit relele şi a devenit un om cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste de Dumnezeu. Se uită odată în ochii mei şi îmi zise: „Dumitale pot să-ţi spun un lucru, pentru că ai să mă înţelegi şi ai să mă crezi, altora nu-l pot spune fiindcă nu numai că nu m-ar crede, dar m-ar socoti nebun.

Într-o noapte am auzit câinii lătrând ameninţător şi dintr-o dată s-au oprit. Am ieşit în ţarc şi i-am zărit undeva lângă gard, întinşi. M-am apropiat şi am aprins lanterna. Dincolo de gard, întinşi la fel, şedeau patru lupi. M-am oprit năucit. Nu mai văzusem asta. Îmi cunoşteam câinii foarte bine, n-ar fi lăsat să se apropie de ţarc nici vrabia. M-am mai apropiat niţel şi am îndreptat lanterna către lupi. N-au schiţat nicio mişcare, doar unul dintre ei a schelălăit uşor. Stăteam şi mă uitam aşa buimac la ei, neputând să înţeleg nimic. Atunci o căţea carpatină, rea de s-ar fi luptat cu leul, s-a ridicat şi a fugit la şopron de unde a venit cu o bucată mare de mămăligă, punându-mi-o la picioare. Nu era de înţeles? Le-am dat lupilor bucata aceea și am adus încă vreo cinci – şase şi le-am dat. De-atunci au stat mereu pe lângă stână. Ajunseseră că mergeau în urma oilor, iar seara făceam o mămăligă uriaşă, fiartă în zer, pe care le-o împărţeam, mâncând-o de-a valma cu toţii. Mă crezi?”

L-am crezut. L-am crezut, cum să nu-l cred? Îi arătase Dumnezeu trei lucruri. Mai întâi cât de importantă este schimbarea firii. Biruieşte-ţi firea şi-ţi vei dobândi mântuirea!

Ciobanul acela îşi recâştigase nobleţea cea dintâi. Acolo, în vârful muntelui, Îl aflase pe Dumnezeu şi Îl trăia atât de profund încât sălbăticiunile din jur îl recunoşteau ca stăpân, ca şi câinii lui care înţeleseseră atunci, în noaptea aceea, în limbajul lor câinesc, că lupii nu mai veniseră să atace şi să fure, ci să se supună şi să ceară.

Apoi i-a arătat că fiarele pădurii fug de om pentru că-i simt sălbăticia, condiţia de fiară mai feroce decât a lor şi, în sfârşit, încă şi încă o dată, că la Dumnezeu ce pare de neînchipuit devine realitate, incredibilul devine un fapt oarecare, piedicile pot fi căi deschise, şi tot ce la noi pare cu neputinţă la El este realizabil.

Cornel Constantin Ciomâzgă

Extras din „Se întorc morții acasă”, Ed. Cartea Actuală, 2014, pag. 222 – 223