Mare păcat este osândirea aproapelui!

Nu urăşte Dumnezeu altceva mai mult şi nici nu este alt păcat mai rău decât osândirea, întru care răutate nu cade cineva decât numai din nebăgarea de seamă a celor mici. Că, obişnuindu-te a primi cea mai mică meteahnă asupra vecinului şi a zice: ce este de voi auzi ce grăieşte acest frate? Sau ce este de voi zice şi eu un cuvânt? Și ce este de voi iscodi ce merge să facă acest frate sau acel străin? începe mintea să-şi lase păcatele sale şi cercetează pe ale altora.

Din aceasta se naşte clevetirea, osânda, defăimarea şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, însuţi cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva răutăţile sale, nici plângându-şi mortul său, (precum au zis părinţii), nici odinioară nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului său. Şi alt nimic nu aţâţă atâta mânia lui Dumnezeu şi nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca să cază în părăsire decât grăirea şi osândirea aproapelui.

Să ştiţi şi aceasta că: alta este a cleveti, alta a osândi şi alta a defăima. A cleveti este când cineva zice că cutare a spus minciuni sau s-a mâniat sau a curvit sau altceva asemenea a făcut. Acesta a grăit rău împotriva aproapelui, adică a vestit păcatul aceluia cu patimă. Iar a osândi este când cineva zice că cutare este mincinos sau beţiv sau curvar. Unul ca acesta a osândit toată starea sufletului aceluia şi a hotărât pentru toată viaţa lui că într-acest chip este, încredinţat că este aşa. Şi greu lucru este! Că alta este a zice că s-a mâniat şi alta că este mânios şi a hotărî, precum am zis, asupra întregii lui vieţi. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot păcatul, cu cât însuşi Hristos zice: Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci să cauţi să scoţi şi gunoiul din ochiul fratelui tău.

Luaţi seama că păcatul vecinului l-a asemănat cu gunoiul, iar păcatul osânditorutui l-a asemănat cu bârna,atât este de rea osânda că întrece tot păcatul. Pentru aceea şi fariseul acela, când se ruga şi spunea faptele sale cele bune mulţumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevărul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, că avem datoria să mulţumim lui Dumnezeu când ne învrednicim să facem vreun bine, fiindcă El ne ajută. Că, pentru că mulţumea lui Dumnezeu şi îşi spunea faptele sale şi pentru că a zis că nu sunt ca ceilalţi oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru că, întorcându-se către vameş, a zis: nu sunt nici ca acest vameş. Atunci s-a mâniat Dumnezeu că l-a osândit în faţă şi i-a hulit însăşi starea sufletului aceluia şi, în scurt, i-a defăimat toată viaţa. Pentru aceea zice: Vameşul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este, dar, alt păcat mai greu şi nici mai rău, precum de multe ori am zis, decât a osândi şi a defăima şi a necinsti pe aproapele.

[…] Adevărat, se întâmplă de greşeşte vreun frate din prostime, dar are şi o faptă bună, cu care place lui Dumnezeu în toată viaţa sa, iar tu şezi şi osândeşti şi-ţi pierzi sufletul. Că, deşi se întâmplă de greşeşte ceva ca un om, dar ce ştii cât s-a nevoit şi s-a silit luptându-se ca să nu cadă. Iar pentru că nu i s-a întâmplat căderea din lenevire, ci din slăbiciunea firii sau din biruinţa războiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, să ştii că greşeala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Că Dumnezeu a văzut osteneala şi scârba ce a avut până a căzut şi-i este milă de dânsul şi-l iartă. Aşa că Dumnezeu îl iartă, iar tu îl osândeşti şi-ţi pierzi sufletul. Dar oare ştii tu câte lacrimi a vărsat el înaintea lui Dumnezeu pentru acea greşeală? Tu îi ştii păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştii. Şi de multe ori nu numai osândim, ci şi defăimăm; că alta este osândirea, precum am zis, şi alta defăimarea. Defăimarea este când nu numai osândeşti pe altul, ci te şi scârbeşti de el şi-l urăşti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda.

Deci cei ce vor să se mântuiască, niciodată să nu iscodească, nici să nu osândească greşalele fraţior şi ale vecinilor lor, ci mai degrabă din greşeala altora să se înţelepţească şi, nedefăimând pe cel greşit, să se folosească pe sine, ca acel care, văzând pe fratele său păcătuind, suspina zicând: „Vai mie, ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mâine cu adevărat eu”. Vezi întărire? Vezi fericire? Cum îndată a aflat mijloc să fugă de osândirea fratelui său? Că zicând, căci cu adevărat şi eu mâine voi cădea, şi-a luat lui şi frică şi grijă spre cele ce putea să greşească. Şi aşa a scăpat de a osândi pe vecin! Şi n-a stătut acolo cu cuvântul, ci şi pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, căci a adăugat zicând: Acesta cred că se va pocăi de păcatul său, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a mă pocăi”. Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai că a putut a fugi de osânda vecinului, ci şi pe sine s-a smerit desăvârşit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însă, ticăloşii, cu defăimare osândim pe fratele nostru şi-l socotim cu totul pierdut, şi de orice vedem sau auzim sau gândim ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricăciunea noastră, ci întâlnim şi pe alt frate şi-l smintim, povestindu-i şi lui că aceasta sau aceea s-a întâmplat; îl stricăm şi pe acela, vărsând şi în inima lui otravă, netemându-ne de cel cea zis: „Vai de cel ce adapă pe fratele său cu apă tulbure!”

Facem slujba dracilor şi, ca nişte orbi, nu cunoaştem că, în ce chip vrăjmaşul de obşte nu face niciodată bine, ci numai tulbură, se sminteşte şi se strică, aşa şi noi aflăm ajutorul lui spre pierzarea noastră şi a vecinului: că cel ce sminteşte suflet este diavol şi ajută dracilor. După cum, dimpotrivă, cel ce foloseşte este ajutor îngerilor. Din ce pătimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fără numai pentru că nu avem dragoste. Că de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile greşale ale fratelui nostru, precum zice, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Şi iar: dragostea nu socoteşte răutate, toate le suferă şi celelate.

Extras din Despre smerenie și alte învățături folositoare de suflet ale Avvei Dorotei, Cuvântul 6 – Pentru neosândirea aproapelui