Mărturii zguduitoare din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.

Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.

Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…

La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache,

cartierul Colentina din Bucuresti.

Un articol de Ioan Vladuca,

Extras din revista Atitudini, nr. 6