Minunea se trăiește, nu se explică prin rațiune

Mult ma mustra constiinta pentru ca nu mi-am facut insemnari in amanunt despre virtuosii parinti, care au trait acum, in ultimii ani, despre care mi-au povestit evlaviosii batrani pe vremea cand eram monah incepator; dupa cum, deopotriva, si in continuare, pentru marea mea nepasare de a nu pastra, fie si in memoria mea, acele fapte dumnezeiesti pe care le-au trait acei batranei sfinti si pe care mi le-au povestit cu multa simplitate, ca sa ma ajute duhovniceste.

Parintii acelei vremi aveau multa credinta si simplitate si cei mai multi erau cu putina carte, dar fiindca aveau smerenie si duh de nevointa, primeau mereu iluminarea dumnezeiasca; pe cand in vremea noastra, cand s-au inmultit cunostintele, din pacate, ratiunea a zdruncinat din temelii credinta oamenilor si a umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. Asadar, firesc este sa ne lipsim si de minuni, deoarece minunea se traieste si nu se explica prin ratiune.

Duhul acesta foarte lumesc ce il stapaneste pe omul contemporan, care si-a intors toata straduinta spre a trai mai bine, cu mai mult confort si mai putina osteneala, din pacate a influentat si pe cei mai multi oameni duhovnicesti, care se straduiesc si ei sa se sfinteasca cu mai putina osteneala lucru ce nu se poate niciodata, pentru ca Sfintii au dat sange si au luat Duh”. Desi ne bucuram astazi pentru aceasta intoarcere mare spre Sfintii Parinti si monahism si admiram pe tinerii vrednici ce se afierosesc cu totul acestora, in acelasi timp insa ne si doare, deoarece ne temem ca sa nu vedem ca tot acest material bun sa nu gaseasca aluatul duhovnicesc potrivit, si astfel aceasta plamada duhovniceasca sa nu creasca, ci sa ajunga ca painea necrescuta.

Chiar si pana acum 20 de ani se putea afla inca simplitatea ce cuprindea toata Gradina Maicii Domnului, si acel parfum al simplitatii Pariintilor aduna pe oamenii evlaviosi, ce se asemanau albinelor, si ii hraneau. Iar acestia duceau si altora din aceasta binecuvantare duhovniceasca, spre a se folosi. Pe oriunde ai fi trecut auzeai povestindu-se minuni si fapte ceresti, intr-un mod foarte simplu, pentru ca Parintii le considerau foarte firesti.

Traind asadar in aceasta atmosfera duhovniceasca a harului, niciodata nu ti-ar fi trecut gandul indoielii pentru cele ce le-ai fi auzit, pentru ca si tu ai fi vazut ceva din acestea. Dar nici nu ti-ar fi trecut gandul ca sa insemnezi, sau sa tii in amintirea ta acele fapte dumnezeiesti pentru urmasi, deoarece credeai ca acea stare patristica va continua. De unde sa stii ca dupa cativa ani cea mai multa lume se va desfigura de multa cultura – deoarece invata cu duhul ateismului si nu cu Duhul lui Dumnezeu, ca sa sfinteasca si instruirea exterioara – si necredinta va ajunge pana la punctul incat minunile se vor considera basme ale vremii de demult? Fireste, cand medicul este ateu, oricate consultatii ar face unui Sfant cu mijloace stiintifice (raze etc), nu va putea distinge harul lui Dumnezeu. Pe cand, daca el insusi va avea sfintenie, va vedea cum iradiaza harul dumnezeiesc.

Ca sa dau o imagine mai vie a harului si ca cititorii sa inteleaga mai bine duhul Parintilor ce stapanea acum cativa ani, am considerat ca e bine sa redau, ca pilde, cateva intamplari ale batranilor simpli ai epocii aceleia. Cand eram incepator la Manastirea Esfigmenu, Cuviosul batran Dorotei mi-a povestit ca la bolnita venea si ajuta un batranel cu atata simplitate incat credea ca inaltarea – ce o serbeaza Manastirea – este o mare Sfanta, ca Sfanta Varvara si, cand se ruga cu metaniile, zicea: Sfanta inaltare, roaga-te pentru noi!” intr-o zi a venit la bolnita un frate bolnav si deoarece nu exista nici o mancare mai intaritoare, batranelul a coborat repede-repede scarile, a mers la subsol si de la fereastra ce privea spre mare, intinzandu-si mainile a spus: Sfanta mea inaltare, da-mi un pestisor pentru fratele!” Si, o minune! – un peste mare a sarit in mainile lui. L-a luat foarte firesc – ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic – si bucuros l-a pregatit, ca sa intareasca pe fratele.

Acelasi Batran mi-a povestit si despre un alt monah (mi se pare Pahomie), care a mers la Kapsala pentru mai multa inaltime si a ajuns la mare nevointa duhovniceasca. intr-o zi, un Parinte al Manastirii a procurat doi pesti si i-a curatat cu scopul de a merge la el si sa-i dea aceluia de binecuvantare. in timp ce ii pregatea, un corb ii ia pe neasteptate un peste si il duce la Parintele Pahomie in Kapsala (distanta de 5 ore si jumatate). Parintele Pahomie a fost vestit de Dumnezeu despre vizita fratelui si in clipa cand se gandea cu ce sa-l ospateze, corbul i-a lasat pestele. Cand, dupa aceea, a venit fratele si a aflat aceasta, a slavit pe Dumnezeu, care si in vremea noastra ii hraneste pe oamenii Sai prin corb, precum odinioara pe Proorocul Ilie.

De asemenea la Manastirea Kutlomusului, cu putini ani inainte, traia un batran, parintele Haralambie, foarte simplu, dar si foarte silitor”, nu numai in cele duhovnicesti, ci si la ascultari, in toate era cel mai ravnitor. Parintele Haralambie savarsea cele mai multe treburi deoarece in ultimii ani au ramas in Manastire putini parinti si acestia batrani. Avea in grija si biblioteca, dar l-au scos de acolo deoarece nu incuia niciodata usa. Obisnuia sa spuna: Lasati pe oameni sa citeasca pe carti”. Nici nu i-a trecut prin gand ca exista oameni care fura carti. Avea multa curatie si simplitate. Afara de multele ascultari ce le avea, sadea si pomi pentru urmasi, pentru ca credea ca Manastirea Kutlumusi iarasi va inflori. Mainile lui lucrau mereu pentru ceilalti, iar mintea si inima lui lucrau in cele duhovnicesti prin rugaciune neincetata: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” La slujbe era totdeauna primul. Ducea si o strana fiind cantaret. in timp ce canonarhul se ducea la cealalta strana sa rosteasca stihira, Parintele Haralambie spunea repede-repede Doamne Iisuse…”, ca sa nu-si intrerupa rugaciunea sa neincetata.

Astfel a trait foarte muncitor si duhovnicesc, fara ca sa depuna armele. Dar, din pacate, iata ca o gripa puternica l-a trantit la pat, si medicul a spus parintilor sa nu se departeze de el, pentru ca peste putin isi va sfarsi viata. Parintele a auzit de sub paturi si a zis:

– Ce spui? Eu nu mor, pana ce nu va veni Pastile ca sa spun: Hristos a inviat!”

Intr-adevar, au trecut aproape doua luni, au venit Pastile, a spus Hristos a inviat”, s-a impartasit si apoi a adormit, imbunatatitul si simplul batranel a devenit un adevarat copil a lui Dumnezeu si impreuna cu Dumnezeu a stabilit ziua mortii lui.

La Schitul Ivirului, Batranul Nicolae din obstea Marchianilor mi-a povestit despre un parinte, care avea si el simplitate copilareasca, ca odata, cand a secat fantana lor, a coborat icoana Sfantului Nicolae in fantana seaca legata cu o funie spunand:

– Sfinte Nicolae, sa urci impreuna cu apa, daca vrei sa-ti aprind candela, caci poti face asta. Vezi, vin atatia oameni, si nu avem putina apa rece sa le dam. Si o, minune!, apa urca incet – incet, iar icoana Sfantului plutea deasupra, pana cand a luat-o cu mainile sale, a sarutat-o cu evlavie si a dus-o in Biserica. (Aceasta s-a petrecut mai inainte cam cu cincizeci de ani).

Parintele Paisie Aghioritul | crestinortodox.ro