Mulți zic „Doamne, ajută”, apoi încumetă să mai zică că Cel de Sus nu-i aude
Fiecare om este conştient de faptul că viaţa nu este doar un dar de la Dumnezeu, dar şi un mers, adesea plin de nevoinţă. Modelul desăvârşit al acestui mers ni-l prezintă Însuşi Iisus Hristos, care zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 1, 6).
Viaţa unui urmaş al lui Hristos, deci creştin, este plină de ispite, peste care trecem doar cu ajutorul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, de care se leagă celelalte virtuţi.
Fiecare pelerinaj spre biserică, mănăstire sau altă sfinţenie, în special cel realizat pe jos, ar trebui să ne amintească de calea lui Hristos spre Golgota. Este un drum care presupune o modestă jertfă raportată la Marea Jertfă înfăptuită de Dumnezeu, Care acceptă Crucea spre iertarea păcatelor noastre.
Deşi un drum te istoveşte trupeşte, în schimb, te poate întări lăuntric. Cel care merge cu râvnă pentru Mântuitorul culege alese roade sufleteşti.
Ar trebui să acceptăm truda, nevoinţa, înfrânarea, rugăciunea drept realităţi ale vieţii care ne ajută să creştem duhovniceşte. Ferice de cel care îşi asumă aceste responsabilităţi pentru a se face părtaş vieţii veşnice.
Toate pornesc de la conceptul creștin că viața este o jertfă, o dăruire și dacă nu înțelegem acest lucru, niciodată nu vom fi gata de o muncă plină de abnegație și spre binele nu doar al nostru, dar al tuturor și chiar întru slava Domnului.
Mulți zic „Doamne, ajută”, apoi încumetă să mai zică că Cel de Sus nu-i aude. Însă Dumnezeu aude doar cele izvorâte din adâncul inimii și le împlinește doar dacă cele cerute sunt de real folos – spre zidire lăuntrică.
Să nu ispitim pe Domnul și să ne apucăm de treabă, căci Dumnezeu ajută, dar nu pune în traistă. Totul se obține, are sens și este bineprtimit Lui Dumnezeu doar dacă presupune muncă asiduă, cinstită și rugăciune cu osârdie izvorâtă dintr-o inimă smerită și iubitoare față de toți și de toate.
Viaţa mai are şi popasuri. Suntem la diferite etape ale vieţii, care necesită a fi trăite corect şi spre înţelepţirea noastră. Toate pornesc de acasă, din familie, apoi ne raportăm la ceea ce ne înconjoară. Urmează şcoala sau şcolile care ne educă pentru şcoala vieţii.
Se zice că după ce uităm mai tot ce am învățat în școală rămânem cu educația. Probabil, școala are menirea, în primul rând, să contribuie la buna, corecta educație și formare a personalității. Îmi amintesc de ultimul an de liceu, când toți colegii erau “terorizați” de către părinți să ia note mari la BAC, tatăl mi-a zis să nu mă stresez prea mult, căci nu aceste examene de absolvire contează în viață. Evident, nimeni nu pune la îndoială necesitatea școlilor, liceelor, dar nu aici e esența. Tot tatăl îmi spunea că, chiar dacă ai scăpări în școală și nu prea ai învățat matematică, fizică, chimie, istorie etc., domeniile pe care le aprofundezi în facultate sunt decisive.
Atunci când ai/au decis să iei o cale, oricare ar fi ea, trebuie să o duci destoinic. E nevoie ca fiecare să devină un bun specialist şi să-și formeze un trunchi profesional. Instituția are menirea să-ți cultive nu doar cunoștințele strict necesare, dar și să-ți insufle dragostea pentru domeniul ales.
E foarte ușor să obții o diplomă de studii, e simplu să obții o profesie, dar foarte greu și anevoios e să-l ajuți pe om să-și facă din activitate o adevărată vocație.
Să ne dea Domnul înţelepciune pentru a alege calea cea dreaptă şi de a iubi jertfindu-ne.
