„Nu ai televizor, dar știi tot ce se întâmplă. Pe mână nu porți ceas, dar cunoști ora rugăciunii”
Monahul. Mai e vreme de privit?
Stai în liniște și treci neobservat, adesea cu capul plecat, iar ochii tăi parcă șoptesc psalmi sufletului. Nu prea spui multe, pentru că viața ta vorbește destule. Ai scris în inimă pe fiecare, și te gândești la cei care plâng, poate că nici tu nu mai știi câte suflete ai vindecat, câte kg de pace ai oferit… Tu plângi în tăcere cu ochii ca lumânărelele. Uneori, mai scrii câte un vers, alteori cugeți. Nu te înțeleg cei care cinstesc haine, case și averi… Nu ai televizor, dar știi tot ce se întâmplă. Pe mână nu porți ceas, dar cunoști ora rugăciunii. Nu vorbești, dar privești cu blândețe.
Citești zilnic acatistul „bucură-te… bucură-te… bucură-te” și nu te oprești să lucrezi la mântuirea ta… ești aprins de focul râvnei. Vin atâtea gânduri ispititoare, dar oftezi în răbdare, prieten ești cu vîrtutea și curăția. Preferi să stai retras decât să petreci cu lumea, deasemenea nimic din lumea asta nu te odihnește, adesea acoperi fereastra ca sa nu te mai amăgești cu frumusețea lumii.
Mănânci puțin, dar te ostenești mult. Tu nu ai nimic al tău și totuși ești atât de împlinit. Te uiți la oameni… în suflet. Te văd pe tine, și parcă au râvnă mai multă, nu spui multe, dar spui ce trebuie. Nu ai bani, dar ai dragoste, nu faci ce face lumea, dar faci ceea ce lui Dumnezeu Ii place. Nu vrei lux, dar vrei liniște: „Nu mă voi nădăjdui spre boieri, în fii oamenilor…” se aude dimineața înainte de antifon.
Ai mâinile muncite, dar fața luminoasă. Se vede cum arde lumânarea la miez de noapte în chilia ta, asemenea și tu arzi de dragoste și dor „de cer”. Te uiți la inimă, de parcă îi vorbești, de multe ori soptești Doamne miluiește! Binecuvintezi pe oameni, asculți orice necaz, de multe ori pleci capul cu lacrimi pe obraz.
Monahule cu ochi senini și fața ca de crin, au trecut atâția ani de când te nevoiești ca să te desăvârșești!
(Irina Alexandra Bulgaru) – ortodoxiatinerilor.ro
