”Nu mai pot fi episcopul vostru, căci am căzut în desfrâu” (citiți și vă cutremurați!)

Într-o cetate bizantină trăia un episcop care era foarte iubit de popor. Dar odată s-a întâmplat un lucru îngrozitor: din pricina slăbiciunii sau a uşurătăţii sale şi, desigur, a uneltirii diavoleşti, episcopul acela a căzut în desfrâu.

Într-o zi de duminică, când tot oraşul era adunat în biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie, episcopul a ieşit în faţa poporului, şi-a scos omoforul, însemnul cinului episcopal şi a spus:

-Nu mai pot fi episcopul vostru, căci am căzut în desfrâu.

La început a domnit tăcerea. Apoi în toată biserica au început să răsune bocete. Oamenii stăteau în picioare şi plângeau. Plângea şi episcopul, cu capul plecat în faţa enoriaşilor săi. În cele din urmă, oamenii s-au mai liniştit şi au spus:

-Ce este de făcut acum? Noi tot te iubim! Aşadar, îmbracă-te şi slujeşte Sfânta Liturghie şi vei rămâne episcopul şi păstorul nostru.

La acestea episcopul a răspuns:

-Vă sunt recunoscător pentru cuvintele voastre nobile, dar eu, într-adevăr, nu mai sunt episcop. După regulile Sfinţilor Părinţi, episcopul care a căzut într-un asemenea păcat, nu este vrednic să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.

Poporul i-a răspuns:

-Noi nu ştim toate regulile voastre. Probabil ele sunt corecte şi importante. Dar noi te-am îndrăgit în anii aceştia în care ai slujit oraşul nostru. Orice se poate întâmpla în viaţă. Îmbracă veşmântul şi slujeşte. Căci noi te iertăm.

Episcopul a zâmbit cu amar:

-Voi, iată, m-aţi iertat … Dar eu însumi niciodată nu mă voi ierta şi nici Biserica nu mă iartă. Nu am nicio scuză în faţa lui Dumnezeu. Aşadar, daţi-vă la o parte, căci voi pleca în pustie, ca să plâng şi să mă căiesc pentru păcatele mele.

Dar poporul nu a făcut decât să se strângă mai tare şi nu i-a îngăduit episcopului nici măcar să coboare în amvon.

-Nu! au stăruit oamenii. Tu eşti episcopul nostru, îmbracă-te şi slujeşte!

Şi aşa au ţinut-o până seara târziu. Poporul era neînduplecat şi nefericitul episcop nu ştia ce să facă. Înţelegând în cele din urmă că oamenii nu îl vor lăsa să plece, a spus:

-Păi, ce să mai zic, fie după voia voastră! Dar voi rămâne numai cu o condiţie. Ieşiţi acum toţi din biserică şi eu mă voi întinde în pridvor. Şi fiecare dintre voi să intre iarăşi în biserică, nu altfel decât călcându-mă în picioare. Pentru ca toţi să ştiţi cât sunt de păcătos şi ce anume merit eu.

Şi de această dată episcopul nu a mai cedat în faţa stăruinţelor lor. Iar poporul a fost nevoit să se învoiască. Au părăsit toţi biserica, iar episcopul s-a aşezat pe prag şi fiecare dintre enoriaşii lui, de la cel mai mare până la cel mai mic, a intrat cu groază în biserică, iar mulţi dintre ei şi cu ochii în lacrimi, călcându-l în picioare pe arhiereu.

Şi, iată, când ultimul dintre locuitorii oraşului a păşit înlăuntrul bisericii, au auzit toţi un glas din cer zicând: „Pentru smerenia lui cea multă i se iartă lui păcatul”.

Ipodiaconii l-au îmbrăcat cu sfintele veşminte şi episcopul a slujit Dumnezeiasca Liturghie.

Arhimandrit Tihon Șevkunov

Extras din ”Nesfinții Sfinți și alte povestiri”, Ed. Egumenița, 2013, pag. 329-333