”Nu simţeam că icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai”

La 18 februarie 1940, într-o zi de sâmbătă, au revenit în mănăstire cu vaporaşul bătrânii Visarion şi Grigorie de la Nikitis (Halkidikis), care au fost trimişi de către Sinaxa mănăstirii să aducă untdelemn în locul datoriilor pe care Dimitrie Kamburis şi alţii le aveau faţă de mănăstire. Însă, în loc de untdelemn, au adus Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, ce fusese la biserica metocului nostru din Vozina. Aceasta icoană, de cincisprezece ani de când am părăsit metocul, a fost luată de sus-numitul Kamburis şi se afla în casa lui din Nikitis.

Toţi ai casei aveau mare evlavie la această icoană, deoarece evlavioasa soţie a lui Dimitrie, Verginia, a dobândit copii după ce s-a rugat înaintea ei, pentru că până atunci, vreme de mulţi ani, îi mureau pruncii atunci când îi năştea.

Fiindcă mănăstirea noastră pierduse orice nădejde de a mai organiza şi de a mai pune în funcţiune metocul de acolo, a hotărât ca bătrânii pe care i-am amintit mai sus să meargă ca să aducă negreşit icoana înapoi.

Dar să-l ascultăm pe Bătrânul Visarion, care mi-a istorisit întocmai tot ce s-a întâmplat:

– Ştii, fratele meu, câtă dragoste şi evlavie aveam la această icoană şi de câte ori m-am certat cu bătrânii ca s-o luăm din acea casă mirenească. Şi îi mulţumesc Sfântului Ioan că, în cele din urmă, a făcut să fie auzite cuvintele mele.

– Ştiu asta şi fără să-mi spui, dar cred că altceva ai vrut să-mi zici. Ce ţi s-a întâmplat?

– Aa, da! Ascultă-mă, fratele meu. Îţi aduci aminte că de aici, de la mănăstire, am plecat într-o vineri după-amiaza. Era ziua de 10 februarie, anul 1940. Am trecut cu vaporaşul pe la Monoxilitis, am mers la Develikia (metoc în Halkidikis), i-am văzut acolo pe tăietorii de lemne, apoi ne-am îndreptat spre Panaghia, adică spre Sfântul Nicolae. Toată ziua a plouat mărunt şi a fost foarte frig. Am ajuns la Panaghia (sat în Halkidikis) seara târziu şi, până să ajungem în Nikitis, la casa lui Dimitrie Kamburis, trecuse de ora unu noaptea. Ah, fratele meu, frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor. M-a cuprins un tremur şi au început să-mi clănţăne dinţii. Dumnezeul meu, păzeşte-mă! Pe lângă toate aceasta, a dat peste mine şi o diaree, încât nu apucam să ajung la closet. Ajunsesem până la deznădejde. Deodată mi-am adus aminte de icoana Sfântului nostru. Atunci i-am întrebat pe cei din casă:

– Unde îl aveţi pe Sfântul Ioan Botezătorul? Vreau să mă închin înaintea icoanei lui.

M-au dus înaintea camerei unde se afla icoana şi m-au lăsat acolo. Atunci eu am intrat şi, căzând în genunchi înaintea ei, i-am spus cu lacrimi: „Sfinte Ioane Botezătorule, mântuieşte-mă!” Şi, o, minune, fratele meu – mare este harul lui!, – îndată mi-a încetat durerea şi diareea şi m-am făcut cu desăvârşire bine. După ce am sărutat de multe ori sfânta icoana şi i-am mulţumit Sfântului din tot sufletul, m-am întors la ceilalţi. Când m-au văzut, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Sfântul Ioan. La început n-au crezut că m-am vindecat şi m-au întrebat:

– Ei, Părinte Visarioane, te-ai făcut bine? Chiar te-ai făcut sănătos?

– Da, le-am spus. Nu vedeţi că acum sunt bine?

Atunci când a venit ceasul să plecăm, fratele meu, şi am mers să iau icoană, ce să-ţi spun, părinte Lazăre? Nu simţeam ca icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai. Ai fi spus că se săturase sărmana să mai stea acolo închisă, căci atunci când m-am apropiat s-o iau, mi s-a părut că ea singură a venit la mine.

Şi spunându-mi acestea, Bătrânul Visarion a izbucnit în plâns. Apoi a continuat:

– Celor din casă le-a venit foarte greu să se despartă de ea şi mă rugau să le las icoana, dar puteam să-i ascult? Atunci le-am spus: „Avem poruncă de la mănăstire să luăm icoană, altfel nu ne putem întoarce. Astfel a poruncit Sinaxa, de aceea vă rugam să nu ne mai mâhniţi cu rugăminţile”. Şi astfel, văzând că n-au încotro, s-au potolit.

(Astăzi, această icoană se află în iconofilakionul recent construit, în care se afla şi paraclisul închinat Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Aghioritul. Menţionăm că Sfânta noastră Mănăstire deţine încă două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Botezătorul. Una, datând din secolul al XV-lea, se află în proschinitarul din spatele stranii arhiereşti și s-a izbăvit in chip minunat din focul care a prefăcut în cenuşă catapeteasma. Uneori răspândeşte bună mireasmă. Cealaltă icoană este din secolul al XVI-lea, aparţine Şcolii Cretane şi se află în proschinitarul de sub arhondaric).

Monahul Lazăr Dionisiatul

Extras din ”Povestiri dionisiate”, traducere Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pag. 110-114