O scrisoare de mare actualitate a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Duhovniceştilor fii ai smereniei noastre şi în Hristos fraţi: părinţi protopopi, preoţi de oraşe şi de sate

„Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe dânsul.”

Atotputernicul Dumnezeu, văzând că neamul omenesc s-a abătut cu totul de la cunoştinţa adevărului, având milă de fiinţa Sa a trimis pe Unul născut Fiul Său în lume Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pământ în chip omenesc, prin dulci cuvinte a început a chema pe oameni la Sine zicând: ”Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina mea uşoară este. Lumină am venit în lume ca cei ce vor crede cuvintelor Mele întru întuneric să nu umble ci să aibă viaţa de veci. Şi din cei ce au primit învăţătura Lui a ales 12, pe care i-a avut cu Sine tot timpul petrecerii Sale aici pe pământ, apoi a mai numit alţi 70 pe care i-a trimis să propovăduiască venirea Sa, zicându-le: „Iată vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor, mergeţi către oile rătăcite ale lui Israel şi le spuneţi să se întoarcă către Domnul Dumnezeu: că precum M-a trimis pe mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi, mergeţi în toată lumea şi învăţaţi pe oameni, să păzească toate câte am poruncit vouă, toate câte aţi auzit şi aţi văzut la Mine, că din început cu Mine aţi fost: Voi sunteţi lumina lumii, şi fericiţi cei ce vor asculta cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de voi şi-l vor păzi: Însă din cetate sau casa care nu va primi cuvântul vostru să ieşiţi şi praful de pe picioarele voastre să-l scuturaţi asupra lor spre mărturie la Ziua Judecăţii”.

Aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte ale Domnului Hristos îndreptate către Sfinţii Apostoli ca o poruncă, a trecut de la alţii până la noi care suntem urmaşii lor.

Fiilor! Tot omul are datorii: întâia – către Dumnezeu, şi a doua către aproapele, iar noi, persoanele bisericeşti avem şi a treia datorie mai grea şi mai primejdioasă suntem datori a-i învăţa pe oameni cunoştinţa de Dumnezeu, cunoştinţa adevărului, dragostea către aproapele mărturisită prin faceri de bine, şi a lucra virtutea pentru mântuirea sufletului: „Că nimic nu va folosi omul de va dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său, că nimic nu va putea da schimb pentru dânsul”.

Aşadar, ca unii ce avem aceiaşi misiune, avem şi aceiaşi datorie, şi datori suntem fiecare pe cât talant ni s-a dat să ne silim a-l înmulţi, să nu fim nebăgători de seamă de darul ce am luat, că sluga cea leneşă rău se va bate, şi economul care n-a dat slugilor stăpânului său la vreme hrana trebuincioasă când va veni Domnul său rău îl va pedepsi. Şi încă nu este destul numai a învăţa ci şi a vieţui ca cei mai buni creştini, şi de toată moralitatea să ne dăm şi de exemplu, ca să nu auzim zicându-se, ceea ce a zis Duhul Sfânt prin proorocul David: „omule pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoi, şi iarăşi: Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi, făţarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi apoi gunoiul din ochiul meu”.

Aceste porunci şi ameninţări dumnezeieşti necontenit apasă sufletul meu, că dacă marele Apostol Pavel suspina zicând: „Amar mie de nu voi propovădui, dregătoria aceasta fiindu-mi încredinţată!” cu atât mai mult smerenia mea care sunt foarte departe de credinţa, virtuţile, sfinţenia şi învăţătura aceluia care-i era insuflată de sus: cu toate acestea pe cât mă iartă puterile, ca arhipăstor al frăţiilor voastre, n-am încetat şi nu voi înceta să nu-mi împlinesc această sfântă însărcinare.

Iubiţilor! Domnul Hristos, prin legea Sa cea nouă n-a pus sarcini grele şi anevoie de purtat ci numai două porunci a dat: întâia – să iubim pe Dumnezeu şi a doua pe aproapele, şi cine a păzit acestea, toată legea a împlinit. Aşadar, întâia datorie a unui om este către Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău să n-ai alţi dumnezei afară de Mine”, a zis Dumnezeu prin Moise; şi, a învăţat pe oameni cunoştinţa de Dumnezeu, cunoştinţa adevărului, datoria noastră este, datoria noastră este, noi suntem lumina lumii. Cunoştinţa de Dumnezeu se mărturiseşte când noi credem din suflet că, Dumnezeu este fiinţă nematerială, fără început şi fără sfârşit, care a făcut toate din nimic spre slava Sa şi le susţine şi le cârmuieşte cu înţelepciunea şi atotputernicia Lui. Că universul este scaunul Său şi pământul aşternut picioarelor Sale. Cunoştinţa adevărului, se mărturiseşte de noi când credem că, Dumnezeu a făcut pe om cu suflet viu, şi l-a înzestrat cu înţelepciune, judecată şi voie liberă; când credem că omul după încetarea din viaţa aceasta va învia iarăşi cu trupul când va fi răsplătit după faptele sale, bune sau rele. Că vor învia a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, cei ce au făcut bine spre viaţa veşnică şi cei ce au făcut rele spre osândă veşnică. Acum mai este tot datoria noastră a cunoaşte care sunt acele rele care aduc osândă veşnică, ca să învăţăm pe oameni a se feri de dânsele. Ele sunt multe şi de multe feluri, însă noi ne mărginim la una în care de va cădea omul toate celelalte rele le va urma fără mustrare de conştiinţă. Toată hula împotriva persoanei fiului omului se va ierta, numai hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta în veci, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. Aşadar, cel mai mare păcat este, defăimarea învăţăturilor cuprinse în Testamentul Vechi şi Nou, care ne învaţă cunoştinţa de Dumnezeu şi virtutea, căci insuflate de Duhul Sfânt sunt. Defăimarea învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos scrise de cei patru evanghelişti. Defăimarea scrierilor şi învăţăturilor Sfinţilor Apostoli. Dispreţul către cele şapte sfinte taine rânduite de Însuşi Mântuitorul Hristos prin Sfinţii Apostoli. Hulirea împotriva orânduielilor bisericeşti întocmită de Sfinţii Părinţi în sfintele soboare prin insuflarea Duhului Sfânt, pentru însuşi mântuirea sufletelor noastre şi pentru fericirea noastră spirituală şi pământească. Căci toate ne învaţă a lucra virtutea, spre a ne apropia de Dumnezeu. Toate câte s-au scris, spre învăţătura noastră s-au scris, şi toată Scriptura de Duhul Sfânt este insuflată, a zis marele Apostol Pavel. De aceea oricine se împotriveşte rânduielilor şi învăţăturilor Bisericii şi moralei creştine, Duhului Sfânt se împotriveşte; şi cine va huli împotriva Duhului Sfânt în veci nu se va ierta. Şi vai! Cât de mâhnit este sufletul meu când văd cât de mulţi hulitori sunt astăzi împotriva acestora: ba unii au fală a defăima Biserica, formele şi moralul ei, iar pe strămoşii noştri care au făcut sfinte mânăstiri şi biserici, în care se săvârşeşte jertfa Fiului lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor noastre, şi le-a înfrumuseţat cu felurimi de aşezăminte pentru faceri de bine, şi le-a înzestrat cu mari venituri, spre slava lui Dumnezeu şi le-a sprijinit cu mari jertfe, a nu fi prădate de păgâni, precum şi pe mai marii bisericii care au scris cărţi morale prin care ne învaţă virtutea şi toată fapta bună, şi dintre care unii s-au jertfit pentru credinţă şi pentru patrie, ei îi numesc proşti şi neînvăţaţi, şi ei pentru că se cred procopsiţi, defaimă tot, vor să ruineze tot; şi prin sofismele lor logice se silesc a amăgi pe cei slabi în credinţă, ba chiar şi pe cei mai aleşi, prin ameninţări de dispreţ.

Fraţilor preoţi! Răceala care se vede asupra credinţei, după dispreţul ce se vede asupra Bisericii Ortodoxe, asupra rânduielilor şi moralei ei, către religie şi către persoanele bisericeşti, putem crede cuvintele marelui Apostol Pavel care zic: „Vor veni vremuri cumplite când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege învăţători. Aceştia vor fi – a zis marele Apostol – clevetitori de religie, fără conştiinţa despre faptele lor, iubitori de sine, trufaşi, nemulţumitori, vânzători, iubitori de argint, neînfrânaţi, de părinţi neascultători, care pururi se învaţă dar la cunoştinţa adevărului nu vor veni. Dintre care unii sunt chiar învăţători de morală şi de religie, având numai chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind. Aceştia nu vor a fi un Dumnezeu creator al tuturor văzute şi nevăzute, vor a le crede toate făcute de sineşi. Nu vor a fi providenţă ci toate a se cârmui la întâmplare; în timp ce universul cu toată regulata lui frumuseţe şi statornicie precum şi natura întreagă dovedesc pe un atotputernic creator şi chivernisitor, care este Dumnezeu. Aceştia nu vor să fie de nici o credinţă, să nu aibă nici o religie, ci voiesc ca fiecare din ei să aibă credinţa sa, religia sa; pentru că le place libertatea naturii, a trăi dobitoceşte în toată desfrânarea. Nu le place nici un guvern , nici o religie, nici o regulă, pentru că nu vor să fie supuşi, nu vor să aibă nici un respect, nici către cei mai mari; pentru că toată stăpânirea de la Dumnezeu este rânduită, nici către cei bătrâni, nici chiar către părinţii lor.

Fiilor! Dumnezeu voieşte, toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină: „N-am veni să chem pe cei drepţi ci pe cei păcătoşi la pocăinţă, că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” a zis Însuşi Mântuitorul Hristos, care S-a pogorât din cer pe pământ ca să întoarcă pe cei rătăciţi la cunoştinţa adevărului; şi cine a întors suflet de la rătăcire, a acoperit mulţime de păcate. Şi datoria noastră este ca acestor ateişti să le arătăm că au rătăcit, s-au abătut de la cunoştinţa adevărului, şi să-i facem a înţelege că nu poate fi de sine-şi nimic, toate urmează a avea un început, un autor, şi acest mare creator este atotputernicul Dumnezeu, a căruia fiinţă este veşnică, definiţia spirituală, nematerială, destinaţia de a guverna universul şi peste fiinţele create de Dânsul spre gloria Lui şi toate sunt supuse Lui. Aşadar toată fiinţa are început, are definiţia sa, destinaţia sa, urmându-şi curgerea sa regulată, precum providenţa a rânduit-o. Prin urmare şi omul ca fiinţă îndumnezeită, spre a se susţine în vrednicia sa, a trebuit să aibă o religie; însă toată religia, tot cultul trebuie să aibă misterele sale, morala sa, formele sale, aşezămintele şi regulile sale, şi pe care tot omul este dator a le crede, a le primi cu conştiinţă şi a le privi şi a se purta către dânsele cu respect; şi dacă nu pentru ştiinţa sa, cel puţin întâi că toate sunt insuflate de Duhul Sfânt şi în al doilea rând pentru binele obştesc după învăţătura marelui Apostol Pavel. Iar dacă stau foarte împietriţi în rătăcitele lor socoteli, datori suntem să ne ferim de dânşii noi şi toată turma: „Păziţi-vă de învăţaţii mincinoşi care vin la voi îmbrăcaţi în chipul bunei credinţe, iar înăuntru sunt lupi răpitori. Nu daţi cele sfinte câinilor nici aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor ca nu cumva să le calce în picioare şi întorcându-se să vă rupă şi pe voi” – a zis Însuşi Mântuitorul Hristos. De omul stricat la credinţă după o sfătuire şi două de nu înţelege, ne învaţă marele apostol, să fugim; că cuvântul lor, suflarea lor, cangrenă este care molipseşte chiar aerul. Că omul cel rău, din comoara inimii sale, cele rele scoate, şi nu poate pomul putred să facă poame bune. O! Cât de înfricoşătoare va fi ziua aceia când se va zice: „Duceţi-vă de la mine cei ce aţi lucrat fărădelegea”. Că nu numai pentru faptă ci şi pentru tot cuvântul hulitor, avem să dăm seama la ziua judecăţii, a spus însuşi Mântuitorul Hristos. Fericiţi dar cei ce vor asculta cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de bărbaţii virtuoşi prin insuflarea Duhul Sfânt, şi-l vor păzi pe dânsul.

Am zis că prima datorie a unui om este către Dumnezeu, şi a doua către aproapele, „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, şi acela ce iubeşte pe Dumnezeu şi pe fratele lui trebuie să-l iubească, şi nu numai cu cuvântul ci şi cu fapta prin facere de bine, şi aceasta se mărgineşte în puţine cuvinte: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea faceţi şi voi lor”. Ba datori suntem să iubim chiar pe vrăjmaşii noştri: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, bine faceţi celor ce vă urăsc pe voi” – a zis Însuşi Mântuitorul Hristos.

Iubiţilor! Dragostea nu este numai poruncită de lege, dar este firească în om, este naturală, pentru că toţi suntem fraţi toţi suntem fii ai aceluiaşi Părinte, toţi avem un Tată pe Dumnezeu; şi dacă suntem despărţiţi prin dogme, forme de religie şi administraţie bisericească, aceasta este fapta egoiştilor; iar a fi despărţiţi sub diverse guverne mireneşti, este fapta supunătorilor de noroade, fapta despoţilor; şi dacă aceştia ne apasă şi ne împing, sau ne lasă a cădea din rătăcire în rătăcire, o fac cu scopul ca să ne slăbească, să ne corupă spre a ne putea târâ după dorinţele lor, a fi instrumentul lor infernal asupra fraţilor noştri; însă nu este vina lor, este a noastră că nu avem dragoste între noi, nu ne iubim decât pentru interes material şi de faţă, iar la viitor şi la Dumnezeu înaintea căruia avem să dăm seama, nici ne gândim. Om asupra omului, şi frate asupra fratelui: ura, vrajba, duhul de răzbunare, egoismul şi interesul ne face slabi, ne desparte şi aduce suferinţă în viaţa omenirii. Iar unirea ne face nebiruiţi: unirea formează societăţile şi ea le susţine neînvinse, dragostea între fraţi şi morala Bisericii Ortodoxe cultivă spiritul omenesc. Religia lui Hristos, a întors omenirea din calea rătăcirii, către cunoştinţa de Dumnezeu, către cunoştinţa adevărului, către adevărata dragoste, către fratele său şi a civilizat-o.

Aşadar, nu este numai poruncă şi datorie firească a ne iubi dar este şi un interes social; şi omul este făcut pentru societate, el se bucură sau suferă de o potrivă cu cei de sub un guvern. Datori suntem dar, să nu cruţăm nici un interes particular pentru binele obştesc care este şi al fiecăruia în parte. Când fraţii noştri cei de o credinţă, de un sânge şi de sub un guvern ne cer ajutor, când patria care se compune din fraţii noştri ne cere jertfa noastră, datori suntem a o da, Dumnezeu a poruncit: „Nimeni n-are mai mare dragoste alta, decât a-şi pune sufletul său pentru prietenii săi, neamul şi patria se înţelege”, a zis Însuşi Mântuitorul Hristos.

Duhovniceştilor fii şi fraţi preoţi! A învăţa pe oameni să se iubească între dânşii, să-şi iubească patria, să jertfească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este pentru voi şi pentru copii voştri, este datoria noastră, sau mai bine să zic a voastră. A voastră zic, pentru că trăiţi în popor, voi sunteţi sufletul societăţii, voi primiţi pe om din pântecele maicii sale şi călătoriţi împreună pe calea acestei vieţi spinoase până îl duceţi în sânul pământului care este maica noastră a tuturor. Voi dar, o cunoaşteţi mai bine ce o apasă, ce duh rău o ispiteşte pe naţiune. Mântuirea ei Într-adevăr atârnă de la dânsa, dar atârnă şi de voi, pentru că voi sunteţi datori a-i arăta pe lupii care prin vicleşug vor să o sfâşie la credinţă şi s-o împrăştie. Pentru că voi sunteţi păstorii, iar ei oile. Slujiţi-le voi de exemplu pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru toată fapta bună; şi toţi se vor face mucenici, cel puţin toţi virtuoşi. Păziţi voi cu respect aşezămintele Bisericii se vor face buni creştini. Slujiţi-le voi exemplu pentru dragostea pentru dragostea către aproapele prin faceri de bine şi-şi vor aduce averile la picioarele voastre ca să le împărţiţi la săraci. Slujiţi-le de exemplu pentru iubirea de dreptate, şi toţi vor zice ca vameşul: „de am luat ceva pe nedrept întorc împătrit”. Slujiţi-le de exemplu pentru patriotism, şi toţi vor lăsa averile, soţiile şi copii şi vă vor urma; se vor face eroi, vor înfrunta moartea ca nişte zei: „Păstorul cel bun care-şi pune sufletul său pentru oile sale, el merge înaintea lor, şi oile merg după dânsul, la glasul lui toată turma urmează; iar năimitul care păstoreşte numai pentru interes, când vede lupul venind fuge că năimit este şi nu-i este lui grijă de oi”.

În sfârşit, voi ca păstori adevăraţi sunteţi datori a arăta turmei voastre, că orice naţiune care a slăbit în simţământul religios, a fost şi este căzută în prada celor mai puternici, celor mai răi, celor mai vicleni, şi este pe calea pieirii.

Orice naţiune nu mai are viaţă spirituală, morală, nu mai are nici un preţ pentru onoare, pentru virtute; nu mai are patrie, tot face pentru interes chiar contra fraţilor săi, se face instrumentul străinilor, care vor a ne învrăjbi ca să vină ei să ne împace cu paguba noastră şi folosul lor.

Tot omul cu bună educaţie trebuie să aibă o religie şi o patrie; religia înseamnă a avea un Dumnezeu, şi patria a se compune din fraţii noştri. Dumnezeu cere credinţa noastră, sufletul nostru, conştiinţa noastră. Fraţii noştri, cer dragostea noastră, ajutorul nostru, jertfa noastră materială pentru însuşi fericirea noastră viitoare. Prin urmare, cine este bun creştin, este bun patriot.

Duhovniceştii mei fii! În tot timpul ca arhipăstor al vostru n-am încetat a-mi aduce aminte de datoriile mele şi a vă da sfătuirile mele. Iată şi acum prin această epistolă vă aduc aminte ca să vă îndeletniciţi fără obosire cu citirea dumnezeieştilor cărţi spre a vă îmbogăţi mintea, că chemarea voastră este înaltă, este sfântă, mai repet o dată, este a întoarce pe fraţii voştri de la rătăcire la cunoştinţa adevărului. A le insufla respect pentru tainele şi învăţăturile religiei ortodoxe, şi către cei mai mari. A-i învăţa să fie supuşi la legi, a fi liniştiţi, fii ai păcii şi deprinderea la toată fapta bună cu însuşi exemplul vostru. Datoria voastră este a o apăra de lupii ce vor a o sfâşia de la credinţă, a o compune, a o demoraliza şi a o umple de vicii prin desfrânare şi lux.

Fiilor! Fiţi păstori neadormiţi ai turmei lui Hristos, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele său şi a încredinţat-o păstoririi voastre. Voi sunteţi lumina lumii, fiţi ca o făclie pusă în sfeşnic ca să lumineze celor din casă. Trăiţi ca cei mai buni creştini, ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să slăvească pe Dumnezeu. În sfârşit, întrebuinţa-ţi bine talantul ce a-ţi luat, darul preoţiei zic, şi numai aşa vă veţi putea învrednici ca să auziţi acele dulci şi dumnezeieşti cuvinte ale Mântuitorului Hristos: „Vino slugă bună şi credincioasă intră întru bucuria Domnului tău”. Iar smerenia noastră rugăm pe milostivul Dumnezeu ca să vă dăruiască putere şi înţelepciune ca să vă puteţi îndeplini misiunea cu care sunteţi însărcinaţi, şi darul Domnului nostru Iisus Hristos, cu dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin.

Scrisoarea arhipastoreasca a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica către preoţii şi credincioşii din eparhia sa

Calinic

  Cu mila lui Dumnezeu Episcopul Eparhiei Râmnicului

  şi Noului Severin

Anul 1863, Ianuarie 28.