Odată, demult, sfinţii obişnuiau să coboare pe pământ şi să stea de vorbă cu oamenii

Când suntem mai aproape de Dumnezeu?

Odată, demult, pe când sfinţii obişnuiau să coboare pe pământ şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai sobru dintre ei, Sfântul Ilie, a cerut îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pământ şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, iar Sfântul Ilie a bătut pământul în lung şi în lat, după care s-a întors, cam căzut pe gânduri şi codindu-se să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu l-a lasat cu una cu două, ci a prins a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din această călătorie:

– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pământ? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de Mine?

– Belşug şi fericire e pe pământ, Doamne, şi toată zidirea Ta se veseleşte, cu muzici şi cu oaspete, lipsită de griji mai ceva ca în rai. Dar de Tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească…

– De, măi Ilie, aşa sunt oamenii: cu cât o duc mai bine, cu atât se fac mai uituci.

Şi aşa s-a mai scurs o vreme, nu tocmai puţină, după care iar i-a venit Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar s-a întors mai degrabă decât data trecută.

– Ce-i cu tine, Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?

– Apoi, Stăpâne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, când am găsit pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat iadul peste ei…

– Ce să-i faci, Ilie, câteodată e şi aşa… Dar de Mine oamenii îşi mai aduc aminte?

– O, sărmanii de ei, tot timpul au numele Tău pe buze şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigând cu glasuri rugătoare!