Omul, vorbind despre necazul altuia, vorbește, fără să-şi dea seama, tot despre sine

Vom încerca să punem în evidenţă etapele principale ale dezvoltării mândriei, pornind de la uşoara mulţumire de sine, până la extrema în­tunecare a sufletului şi pierzarea deplină.

La început este vorba doar despre o preocu­pare de sine aproape normală, însoţită de o bu­nă dispoziţie care se transformă adeseori în uşu­rătate. Omul mulţumit de sine, deseori hoho­teşte, fluieră, fredonează, pocneşte din degete. Îi place să pară original, să uimească cu tot felul de paradoxuri, să facă spirite; manifestă gusturi aparte, este capricios la mâncare. Dă cu plăcere sfaturi şi se amestecă „prieteneşte” în treburile altora; îşi dă în vileag, fără să vrea, excepţiona­lul interes faţă de sine însuşi prin fraze de genul: „staţi să vă spun eu”, „nu, eu ştiu mai bine”, „am obiceiul să…”, „de regulă, eu…” (sau, cum găsim la Turgheniev, „am obiceiul să prefer”…).

Vorbind despre necazul altuia, vorbesc, fără să-şi dea seama, tot despre sine: „Am fost atât de zguduită, că până acum nu-mi pot reveni”. Totodată, enorma dependenţă de aprobarea altora, în funcţie de care cel cu pricina ba „înfloreşte”, ba „se ofileşte” şi „se acreşte”. În general, însă, în sta­diul acesta dispoziţia rămâne luminoasă. Această formă de egocentrism este foarte proprie tinere­ţii, deşi se întâlneşte şi la vârsta adultă.

Ferice de omul care în stadiul acesta dă de griji serioase, mai ales pentru alţii (prin căsăto­rie, familie), de muncă, de efort, sau pe care ajunge să-l fascineze calea religioasă şi care, atras de frumuseţea nevoinţei duhovniceşti, îşi vede să­răcia şi începe să dorească ajutorul harului! Da­că nu se întâmplă lucrul acesta, boala se dezvoltă în continuare.

Preot Aleksandr Elceaninov

Extras din Cum să biruim mândria, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, București, 2010, pag. 54-55