Papa și crimele din Sfântul Munte Athos

Între anii 1276 şi 1282, pe când Patriarh al Constantinopolului era Ioannis Vekkos al XI-lea, părinţii athoniţi au suferit mari prigoane din partea acestuia şi a latinilor (catolicilor), pentru că nu primeau unirea cu Roma şi împreună-slujirea cu papistaşii. Patriarhul Vekkos, incitat de împăratul Bizanţului Mihail al VIII-lea Paleologul, care simpatiza cu latinii, a declarat că este de acord cu unirea celor două biserici, adică a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, şi că va aşeza Biserica Ortodoxă sub puterea Papei.

Îndată a izbucnit furtuna împotrivirilor în sânul Bisericii, aşa încât preoţii şi monahii l-au anatemizat pe Patriarh şi în aproape nici o biserică nu mai pomeneau numele lui. Patriarhul, ca să înăbuşe mişcarea clerului răzvrătit, s-a dus în Sfântul Munte însoţit de armată şi de clerici papistaşi. Acolo, pentru că nu a fost primit de aproape nici o mănăstire, pentru a teroriza comunitatea monahală, a poruncit soldaţilor să îi tortureze şi să îi omoare pe monahii care nu se supuneau poruncilor sale. Astfel, trecând pe la Manastirea Zografu au ars într-un turn pe monahii care nu voiau să îl primească şi să accepte unirea cu Roma. La Manastirea Vatoped au spânzurat 12 monahi şi au înecat în mare pe stareţul lor legat în lanţuri, la Manastirea Iviron, de asemenea, i-au înecat pe monahi scufundându-i în mare cu corabia lor cu tot. Ajungând însă la Manastirea Marea Lavra, monahii de acolo i-au făcut o primire oficială în toată regula. A urmat împreună-liturghisirea în biserica centrală a mănăstirii, Patriarhul slujind sfânta liturghie ajutat de un ierodiacon al Lavrei şi de şapte monahi, precum şi de către preoţii latini care îl însoţeau. După izgonirea lui Ioannis Vekkos de pe tronul patriarhal la anul 1282 şi după ce s-au zădărnicit planurile acestuia de unire a celor două Biserici, cei şapte monahi şi ierodiaconul de la mănăstirea Marea Lavră care au slujit împreună cu Patriarhul şi cu latinii, au fost înlăturaţi din Sfântul Sinod al Sfântului Munte. Ierodiaconul, la scurt timp, s-a îmbolnăvit şi, potrivit mărturiilor scrise ale mănăstirii Marea Lavră, s-a topit în câteva zile precum se topeşte o lumânare. Respectivii monahi, după ce au murit şi au fost îngropaţi în afara cimitirului mănăstirii, la dezgroparea lor, au fost găsiţi neputreziţi, având trupurile cu totul negre şi o înfăţişare înspăimântătoare, de neînchipuit pentru mintea umană. Trei dintre cele şapte trupuri de monahi au fost aduse în pronaosul bisericii Sfinţilor Apostoli a cimitirului mănăstirii, unde au şi rămas spre vederea tuturor până în secolul al XIX-lea. În ultimii ani ai şederii trupurilor lor acolo, un pelerin, zărindu-i, a păţit atac de cord şi a murit pe loc. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost duşi într-o peşteră, pe plaja schitului românesc, unde, după ce i-au aşezat, au zidit intrarea cu pietre, ca să nu îi mai poată vedea nimeni. Restul de patru trupuri, care sunt şi cele mai înfricoşătoare, au fost transportate îndată după dezgroparea lor într-o peşteră greu accesibilă aproape de Mănăstirea Marii Lavre, unde se află până astăzi.

O întâlnire înfricoşătoare

Un frate auzise despre călugării afurisiţi de la Marea Lavră a Athonului, care l-au primit pe Ioannis Vekkos, Patriarhul latinofil al Constantinopolui, şi care au slujit cu el. Se îndoia însă că ar fi adevărate toate spusele astea şi cerceta neobosit şi întreba dacă se găseşte cineva care să fi văzut cu ochii lui trupurile călugărilor afurisiţi, vreun martor ocular, ca să se convingă şi să nu mai aibă îndoieli.

Şi întrebând pe mulţi a aflat că Gavriil ieromonahul i-a văzut. Aşa a venit şi m-a întrebat dacă cunosc ceva şi dacă i-am văzut cu ochii. Şi l-am înştiinţat că eu i-am văzut şi că faptul este o certitudine. Eu am venit în Sfântul Munte la anul 1885, în vârstă de 20 de ani. După doi ani de la intrarea mea în Sfântul Munte, pentru că s-a întâmplat să mergem să luăm grâu de la Manastirea Constamonitu., am pornit pe mare cu barca noastră să îl aducem. Eram în vârstă de 22 de ani pe atunci şi era luna lui Septembrie, la două zile de la Înălţarea Sfintei Cruci. Am mers şi pe seara am ajuns la Marea Lavră unde am şi rămas peste noapte, de unde a doua zi de dimineaţă ne-am continuat călătoria. La scurt timp însă după ce am părăsit Marea Lavră, îl aud pe Bătrânul meu, monahul Meletie, spunând:

„Fiul meu, Gavriil, aici în faţă se află afurisiţii, cei care i-au primit pe latinofili în Marea Lavră şi au slujit împreună cu Ioannis Vekkos şi cu ai lui, pe care eu i-am văzut şi altădată, dar pentru că eşti tânăr şi e posibil ca vreodată să se vorbească despre asta şi să spună unii că sunt minciuni toate astea şi că nu există nimic, nici afurisiţi, nici trupurile lor neputrezite, ci că se spun spre înspăimântarea oamenilor, de aceea să mergem şi să îi vezi cu ochii tăi, ca să nu crezi ce îţi va spune unul şi altul mai apoi, pentru că spune şi Sfânta Scriptură că ochiul e mai de crezut decât auzul”.

Şi spunând Bătrânul acestea, am ajuns la o râpă abruptă, pe care numai să o vadă omul se sperie, şi îmi spune:

„Aici este”.

Eu eram curios să îi văd şi îi spun:

„Îţi râzi de mine?”.

El însă a zâmbit şi mi-a spus:

„Ce crezi, că e vreo cruce sau vreo icoană la locul unde au fost puşi, ca să le vadă oamenii şi să-şi facă semnul crucii trecând pe aici? Ei au luat chipul diavolului, vei vedea şi atunci vei crede…”.

Atunci, dară, ne-am apropiat de acea vale abruptă şi după mult efort, am ieşit afară şi, „cu 20 de unghii”, cum spune vorba, am urcat 4-5 metri şi apoi am văzut o peşteră şi am intrat şi văd acolo o privelişte vrednică de tânguire:
Trei oameni sprijiniţi de stâncă, drepţi, cu hainele pe ei, cu rasele şi cu centurile, cu ochii deschişi, părul şi barba, la toţi trei, lungi şi albe, chipurile lor însă de culoarea funinginei (negre), la fel şi mâinile lor, cu degetele întoarse către interior, unghiile mâinilor mari de vreo 2-4 centimetri, picioarele nu li se vedeau, pentru că erau acoperite de ciorapi şi pantofi…
Am vrut să îi ating să văd dacă într-adevăr trupul era moale sau doar piele uscată şi oase, dar nu m-a lăsat Bătrânul, care mi-a spus:

„Nu băga tu mâna peste urgia lui Dumnezeu…”

În toate celelalte însă am fost foarte atent, doar mâna nu am pus. Şi atunci deloc nu m-am speriat, acum însă, când îmi aduc aminte, mi se tulbură sufletul şi nu pot să dorm zi şi noapte, nici să mănânc 2-3 zile la rând, câtă vreme atunci când i-am văzut nici nu am băgat de seamă…
Am scris prezenta, cu mâna mea, pe 2 martie 1964 la Sfânta Manastire Xenofont, Gavriil Ieromonahul şi Duhovnicul, de la Chilia Ivirită „Naşterea Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan”.

Traducere: Mihail Ilie

Sursa: graiulortodox.wordpress.com