„Părinte Stareţ, vedem că se abat tot mai multe rele asupra acestui neam. Care credeți că este explicația?”

Arhimandritul Melchisedec (Velnic), Starețul Mănăstirii Putna

Semnalul unei viitoare mulsulmanizări a României a fost dat. Politicienii noştri, cu voie sau fară de voie, se supun altor Porţi, altor directive decât cele care ar trebui să constituie imperativele neamului românesc. Iar noi tăcem, acesta este cel mai trist lucru. Tăcem, pentru că nu ne mai cunoaştem istoria; tăcem, pentru că nu ne mai doare pentru ţara noastră; tăcem, pentru că s-a răcit mult dragostea pentru Hristos. Însă Sfinţii neamului nostru, marii voievozi care au crezut şi au luptat pentru el, sunt vii. Sunt vii în memoria Bisericii, sunt prezenţi în rugăciunile pe  care le aduc înaintea Tronului lui Hristos. Acest lucru se conştientizează şi se trăieşte astăzi la Mănăstirea Putna, una dintre vetrele duhovniceşti ale neamului nostru, poate că mai mult decât oriunde în altă parte a lumii locuite de români. Acest lucru ne-a făcut să-l rugăm pe Părintele Stareţ Melchisedec să ne împărtăşească câteva gânduri în acest moment de răscruce al poporului român dreptcredincios. (M.C.)

– Părinte, vedem că astăzi mulți dintre noi mergem la biserică, ne spovedim, ne împărtășim, citim rugăciuni și considerăm că astfel „ne-am făcut datoria”. Cum să depășim o anumită stare de autosuficiență care nu ne lasă să înaintăm duhovnicește?

– Cineva avea această vorbă: „Cu o slujbă și-o pomană nu suntem creștini!”. Adică, din când în când: „Mă duc să pun o lumânare”, din când în când: „Hai să mai fac un parastas”, din când în când: „Hai să mai fac ceva”… Nu! A fi creștin înseamnă a fi, înseamnă a avea o anumită stare de existență a ta, o anumită stare de viețuire a ta, o anumită stare de tensiune lăuntrică. A crede și a-L trăi pe Hristos – aceasta creează o anumită stare de tensiune în interiorul tău, o tensiune duhovnicească, ce atrage după sine bucurie, smerenie, cumințenie, dragoste față de aproapele, nejudecată, nemâniere, neegoism și toate celelalte. Va zice cineva că este imposibil de îndeplinit – nu-i adevărat! Avem zeci, și sute, și mii, și zeci de mii, și sute de mii de astfel de creștini în satele noastre, care-L trăiesc pe Hristos în această sfântă cumințenie, care se păzesc de judecată, care, dacă au auzit ceva – „Ei, Doamne fereʼ! Nu cred!”, și lasă la judecata lui Dumnezeu.

Dar omul contemporan, așa-zis modern, este mai nemodern decât în toate perioadele. De ce? Pentru că omul cu adevărat luminat este omul care-L are pe Hristos. Spune Părintele Sofronie Saharov foarte frumos: „Numai când Îl ai pe Hristos eşti om adevărat”. Fără de Hristos nu poți să fii om adevărat. Nu ai o gândire adevărată, nici o logică adevărată, nu ai acea lumină, acea candelă din interiorul tău – că este o lumină în interiorul nostru care dă sens vieții noastre și care ne dă nouă echilibru. Fără acea lumină lăuntrică nu suntem oameni adevărați.

„Pe Hristos Îl mărturisim permanent”

– Fiecare dintre noi ar trebui să-L mărturisim pe Hristos – la locul de muncă, în societate… Cum să reușim acest lucru?

– Dacă ești așezat în dragoste, în rugăciune, în smerenie, atunci a-L mărturisi pe Hristos este un lucru firesc. Mi-am amintit acum de Sfântul Policarp, episcopul Smirnei: când a fost prins și dus la judecată de păgâni, Sfântul era în vârstă, avea peste 80 de ani. Şi i se cere Sfântului Policarp să se lepede de Hristos, şi El spune: „De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum aș putea să-L blestem pe Împăratul Meu, Cel ce m-a mântuit?…”.

Așa este și aici: când L-ai cunoscut pe Hristos, ai un anume comportament, un anume fel de a fi – căci a fi creștin ortodox înseamnă a avea un anume fel de-a fi. Dar acesta nu ți-l cauți, nu-l înveți în școală, nu te învață mama și tata, ci este ca un firesc, care vine din lăuntrul tău. Și atunci când este acel firesc, care vine din credința pe care o ai, atunci foarte ușor Îl mărturisești pe Hristos, nu trebuie să faci eforturi – ci, pur și simplu, când ai văzut biserica, te-ai închinat, dacă ți-a zis cineva un cuvânt de rău, nu ai ripostat cu înverșunare, cu patimă, cu mânie, ci ai răbdat și ai mers mai departe. Deci totul este să știi să viețuiești frumos. O viețuire frumoasă atrage după sine și o mărturisire a credinței. Nu există: „De‑acum, gata, în acest moment mă duc să-L mărturisesc pe Hristos!”. Pe Hristos Îl mărturisim permanent – prin felul nostru de-a fi, prin comportamentul nostru, prin ținuta noastră, prin răspunsul pe care îl dăm chiar și la un „bună ziua”. Fiecare gest al nostru este o mărturie a ceea ce se află în interiorul nostru, o mărturie care, vrem – nu vrem, transpare, e ca lumina. A-L mărturisi pe Hristos este ca și cum ai fi o lumină. O lumină, când se așază în sfeșnic, spune Mântuitorul, luminează tuturor celor din casă. Așa este și cu credința noastră: este mărturisitoare.

Se zice că într-o casă era o bătrânică, bunica. Și copiii, de-acum, emancipați; nepoții, și mai mult, cu tehnica după ei… De multe ori bătrânica, la o oră anume, se retrăgea, își făcea rugăciunile ei, și era în casă totul pace și liniște și bine, și prezența ei aducea multă bucurie tuturor celor din jur. Ei, dar puțin „învechită” bătrâna – considerau cei din jur. În cele din urmă a venit vremea când ea s-a dus la Domnul, și în casă a rămas pustiu; se conving și copiii, și nepoții: ceva lipsește. Nu era absența bunicii, ci a harului pe care-l răspândea bunica, a acelei prezențe pe care o avea, a luminii aceleia lăuntrice pe care ea o iradia celor din jur. Așa este și cu fiecare dintre noi.

Este un cuvânt la Părinţi: fiecare virtute are lumina și mireasma ei, așa cum și fiecare patimă are urâțenia și mirosul ei greu de suportat; și așa cum lumina se răspândește în jur, așa și patima, și păcatul, răspândește întuneric în jurul lui. Omul virtuos atrage prin lumina ce este întru el. Omul păcătos – un ucigaș, un desfrânat, unul care hulește numele lui Dumnezeu, un necredincios – nu poți să stai în prezența lui. De ce? Pentru că lui îi lipsește acea lumină din interior. Pentru că Hristos este Lumină, și a avea viață nu înseamnă altceva decât a-L avea pe Hristos – lumina, tăria, puterea şi viaţa noastră.

„Sfântul Ștefan cel Mare – domn mai presus de orice laudă”

– Academicianul Virgil Cândea spunea despre Sfântul Ștefan cel Mare că este „o personalitate eminentă a istoriei românilor, în același timp a Europei”. Astăzi, când mulți din generația tânără sunt ca nepoții din povestea cu bunica, rupți de trecut și lipsiți de harul lui Dumnezeu, vă rugăm să ne vorbiți despre Sfântul Ștefan și despre rolul pe care l-a avut în istoria creștinismului universal.

– Domnul Cândea are perfectă dreptate. Când cronicarul polon spunea că Ștefan cel Mare este cel mai vrednic să i se încredințeze cinstea de comandant împotriva turcilor, căci ceilalți principi catolici își petrec timpul în trândăvii și războaie civile, știa ce spune, și nu o spunea cu drag, căci comparația viza inclusiv pe regele său polon, pe cei de o credință cu el, și era făcută într-o cronică oficială a țării.

Mai târziu, Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ștefan „atlet al credinței creștine” – imediat după marea înfrângere pe care au suferit-o otomanii la Vaslui, în 1475. Și el, când l-a numit „atlet al credinței creștine”, nu a făcut-o de complezență, căci era de altă confesiune, iar în astfel de aspecte se pune multă atenție.

Când Regele Carol I al României, care era la origine german, a spus că „un altul ca el nu veți mai avea”, aceasta era o evaluare pe care el a făcut-o în contextul internațional. Iar când cronicarul nostru Dimitrie Cantemir a spus: „Domn mai presus de orice laudă”, știa ce spune. Pentru că a cuprinde în cuvinte faptele mărețe ale slăvitului Voievod Ștefan era cu neputință.

Chiar Măria sa Ștefan a fost pe deplin conștient că nu luptă doar pentru Moldova și pentru Ortodoxie, ci luptă pentru întreaga Europă și întreaga creștinătate. Să ne amintim de scrisoarea din 25 ianuarie 1475, pe care el a scris-o către principii apuseni, după ce avusese marea biruință de la Vaslui, când a spus: „Moldova este o poartă pentru întreaga creștinătate, pe care Dumnezeu a ferit-o, dar dacă această poartă va cădea azi”, zice el, „Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, atunci toată creștinătatea va fi în primejdie”. Deci a avut conștiința apărării întregii creștinătăți, a întregii Europe.

În 1493, Ștefan scrie cu amărăciune lui Alexandru, care ajunsese de curând Mare Cneaz al Lituaniei, îndemnându-l să se implice temeinic în apărarea creștinătății. Zice el: „Să dea Dumnezeu ca creștinătatea să nu se clatine și să nu piară zilele milostivirii voastre!”. Deci i-a cerut limpede, clar, să se implice în această apărare a creștinătății. Între acesta, Alexandru, și socrul său, Ivan al III-lea, care era Mare Cneaz al Moscovei, era un conflict, iar Ștefan a încercat, în 1498–1499, să facă pace. De ce? Pentru că cei doi trebuiau să se unească, cum el îi îndemna, în lupta împotriva păgânilor, a turcilor. Deci, iarăși, vedem la Ștefan o conștiință de apărare a întregii Europe.

Sfântul Ștefan, apoi, să nu uităm, a sprijinit mănăstirile din Sfântul Munte, și la Zografu este considerat al doilea mare ctitor. Biserica principală de la Zografu este ctitorită de el, trapeza, fântâna și celelalte care sunt în jurul mănăstirii. El simțea că e de datoria lui de conducător ortodox să facă aceasta. În 2004, în octombrie, când Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a venit la Putna, a așezat o candelă pe mormântul Sfântului Ștefan, a aprins-o cu mâna lui și s-a închinat la mormântul Sfântului Ștefan, spunând că face acest gest ca o mulțumire pentru ceea ce el a făcut pentru Patriarhia Ecumenică, prin ajutorul pe care l-a dat către Sfântul Munte și ca mulțumire pentru ceea ce el a făcut pentru întreaga creștinătate. A fost un gest pe care l-a făcut un Patriarh Ecumenic!

Aș încheia răspunsul la întrebarea dumneavoastră citând un paragraf din solia pe care Ștefan a trimis-o la Moscova, lui Ivan al III-lea, în 1475, în care el spunea: „Câte țări au fost, cea grecească – și nu una, și cea sârbească, și bulgărească, și arbășinească, și bosniacă, pe toate, pentru păcatele noastre, Dumnezeu le-a supus păgânilor. Să luăm, dară, aminte!”.

„Veșnic treaz și darnic…”

– Ați vorbit atât de frumos despre conștiința Sfântului Ștefan de apărare a creștinismului… Se mai întâlnește la creștinii de astăzi această conștiință vie și atât de puternică?

– E greu să mai spunem că în ziua de astăzi se întâlnește această conștiință, aș îndrăzni să spun că aproape lipsește – nu totalmente, dar puțin găsim, pe ici și colo.

Dacă Ștefan cel Mare a avut o conștiință, aceasta a plecat din virtuțile pe care el le-a avut. Mai întâi de toate, Ștefan a avut o credință adâncă și statornică, a crezut și s-a încrezut în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a simțit că Dumnezeu lucrează prin el, a simțit că prin el s-a împlinit gândul lui Dumnezeu – cum frumos amintea cronicarul din vremea sa. A simțit că este un purtător de biruinţă, chemat să-i apere pe creștini. Mitropolitul Teoctist I, după biruința de la Vaslui, spune cronicarul, l-a primit în cetatea Sucevei ca pe un purtător de biruință. Expresia „purtător de biruință” se atribuie numai mucenicilor. Toate au venit, deci, dintr-o credință adâncă și din încrederea pe care el a avut-o în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dar un om nu crede și nu se încrede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu până ce el nu-și dă seama că Dumnezeu lucrează într-adevăr prin el.

A avut o râvnă cum n-a avut nici un alt conducător de țară de la noi, acea râvnă de a-L sluji pe Hristos prin faptă și cuvânt. A avut o dragoste pentru aproapele, a avut o dragoste pentru poporul său. Să ne amintim ce scria Matteo Muriano în 1502, prin decembrie: „Este mult iubit și prețuit de supușii săi” – deși el era bătrân atunci, bolnav și era către sfârșitul vieții. A domnit 47 de ani, în 1502 era în al 45-lea an de domnie. După 45 de ani de domnie, să spună un străin că „este mult iubit de supușii săi”! Și motivează: „pentru că este veșnic treaz și darnic”. „Veșnic treaz și darnic” – aceasta spune multe.

Apoi, a avut o limpezime a minții, aș numi-o și discernământ: discernământul nu vine decât din credință bine așezată, bine întemeiată pe sfânta smerenie. Sfinții sirieni, Isaac Sirul și Efrem Sirul, ne arată limpede că nu este echilibru în viața omului fără sfânta smerenie. Ei bine, discernământul, limpezimea, clarviziunea lucrurilor nu vine decât din smerenie și credință adâncă. Smerenia de care am amintit nu există fără sfințenie; fără smerenie nu există, iarăși, dragoste de aproapele.

După victoria de la Vaslui, unde turcii au fost de aproape trei ori mai numeroși, cronicarul polon Jan Długosz scrie: „Nu s-a îngâmfat Ștefan în urma acestei biruințe, ci a postit patruzeci de zile cu apă și pâine, și a dat poruncă în țara întreagă să nu cuteze cineva să-i atribuie lui acea biruință, ci numai lui Dumnezeu, cu toate că știau toți că învingerea din ziua aceea numai lui i se datorește”. Apoi, un an mai târziu, în 1477, după înfrângerea de la Războieni, tot Ștefan scrie într-o solie către Ducele Veneției: „Eu împreună cu curtea mea am făcut ce am putut, și s-a întâmplat cum am spus mai sus” – adică să fie înfrânt –, „care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele. Și lăudat să fie Numele Lui!”. Deci, constată că Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele lui, dar nu ezită să spună mai departe „lăudat să fie Numele Lui” – adică primește toate cu bucurie, ca din mâna lui Dumnezeu.

A avut un curaj deosebit. Cât era Moldova – cât era Imperiul Otoman? Ce putere avea Ștefan – ce putere avea Soliman? Câți erau tătarii care veneau din Răsărit și alte state cu care el s-a luptat? A avut un curaj întemeiat pe acea încredere în Dumnezeu de care am amintit, care vine din credință. Căci omul, când crede, se încrede că Dumnezeu oricând îl ajută. Fără curaj, credința și viața creștină nu se pot păstra.

„Un om ales de Dumnezeu să apere creștinătatea”

O altă virtute pe care el a avut-o este milostenia. Nu cred că a fost biserică sau lăcaș sfânt, sau cleric slujitor, mitropolit care să fi bătut la ușa lui Ștefan și el să nu i-o fi deschis, și cu multă dragoste și lărgime de inimă să dea la fiecare. Mănăstiri și biserici – știm foarte bine că i se atribuie atâtea ctitorii lui Ștefan cel Mare: Putna, Voronețul, Sfântul Gheorghe – Hârlău și atâtea biserici și mănăstiri care au fost împodobite cu odoare dăruite de Ștefan. Și amintesc iarăși spusa lui Matteo Muriano: „veșnic treaz și darnic” – adică a fi veșnic treaz înseamnă a vedea și a simți pulsul poporului din jur, trebuința lui, cerința lui, să simți tu, ca și conducător, de ce are nevoie poporul care te înconjoară. „Și darnic”, adică să nu te oprești și să te gândești la tine, ci să dai cu mărinimie. Aceasta a fost inima lui.

Prin milostenia și dărnicia lui nu s-a împlinit decât acel cuvânt de care vorbea Sfântul Apostol Pavel la 2 Corinteni, capitolul 6, când el cerea corintenilor ca aceștia să-și lărgească inima, pentru că ei, corintenii, nu sunt la strâmtorare în inima lui. Aș zice că Ștefan, față de poporul lui Dumnezeu, de ortodocșii de pretutindeni, a avut inima largă și darnică, de aceea l-a și dăruit Dumnezeu cu ani mulți de domnie și de aceea a și fost foarte bogat. Căci omul, când dă cu mărinimie, Dumnezeu îi trimite în loc.

Apoi aș aminti că Măria sa Ștefan a avut sfetnici buni, adică a știut să ceară sfatul. Numai omul smerit cere sfat, numai omul smerit ascultă. Să ne amintim că lângă el au fost sfetnici minunați, ca Mitropolitul Teoctist I, sfânt pentru noi, apoi Episcopul Vasile de la Roman, Cuviosul Daniil Sihastru și Cuviosul Simeon de la Pângărați – părinți duhovnicești, sihaștri, pustnici. A știut el, Marele Ștefan, să se plece înaintea lor și să se facă mic pentru a fi zărit de Dumnezeu.

Aș aminti și de evlavia lui deosebită către Maica Domnului. De exemplu, întâia sa ctitorie și necropola familiei sale a închinat-o Adormirii Fecioarei Maria.

Ștefan a avut capacitatea de-a ierta. Să ne amintim că pe boierii care au complotat și au luptat împotriva tatălui său și care-l uciseseră pe tatăl său i-a iertat, pentru că a pus interesul țării mai presus de sentimentele sale omenești, personale.

Ștefan a fost un om hărăzit cu multe daruri de Dumnezeu, de aceea a fost mult iubit, prețuit de supușii săi, dar și de contemporani, de cei de alte credințe și din alte neamuri, care au văzut că este cu adevărat un om ales de Dumnezeu, un om hărăzit de Dumnezeu ca să apere creștinătatea aici, la gurile Dunării. De aceea este Mare, Bun și Sfânt, și de aceea venim la mormântul lui cu recunoștință. Căci dacă Moldova este presărată cu biserici și mănăstiri, și-avem atâtea odoare în bisericile și mănăstirile noastre sfinte – care s-au păstrat doar în parte, poate 25-30% s-au păstrat de la Ștefan, trebuie să le găsim prin alte biblioteci și muzee din lume –, toate acestea ne arată că la mormântul lui, atât cei mari, conducători politici, cât și poporul de jos, cât și clerici, de la mitropoliți și patriarhi și episcopi, până la cei din urmă monahi trebuie să vină la mormântul lui cu recunoștință, măcar o dată în viață, și să pună o floare, o lumânare și o lacrimă, pentru că un altul ca el, cum a spus Carol I, nu vom mai avea. Și el ne-a dat acest pământ curat și împodobit cu atâtea locașuri sfinte.

„Ce ar însemna dacă ar muri acum jumătate dintre noi, din fiecare familie…”

– Părinte Stareţ, vedem că se abat tot mai multe rele asupra acestui neam. Care credeți că este explicația? Oare multele avorturi care s-au făcut în ultimii ani ne-au slăbit ca neam?

– Am afirmat de multe ori: păcatul îngustează și mărginește, păcatul întunecă și distruge, păcatul nu este altceva decât un rău, iar răul are putere și se abate asupra noastră atunci când noi ieșim de sub acoperământul harului, căci păcatul alungă harul lui Dumnezeu de la noi. Păcatul este atunci când omul consimte de bunăvoie la ceea ce este rău, și când ai consimțit la ceea ce este rău, atunci ai consimțit că te desparți singur de Dumnezeu, și despărțirea de Dumnezeu nu este altceva decât întunecare a minții. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul i-a spus unei femei care făcuse două avorturi că unul din cei doi copii, dacă se năștea, ajungea sfânt.

În România noastră dragă, de la legalizarea avorturilor (în 1958) și până în ziua de astăzi, doar în spitalele de stat s-au făcut mai mult de douăzeci și două de milioane de avorturi – adică mai mulți români au murit decât suntem acum în viață! Gândiți-vă ce ar însemna România dacă acum s-ar întâmpla așa ceva, dacă acum ar muri jumătate dintre noi, din fiecare familie, din fiecare instituție, din fiecare sat, din fiecare oraș… Să ne gândim că asta deja s-a întâmplat, că jumătate dintre români au fost uciși. Deci, încă o Românie.

De fapt, sunt mult mai multe avorturi, pentru că știm foarte bine că acestea sunt cifrele înregistrate numai în spitalele de stat – dar sunt atâtea avorturi ascunse, atâtea avorturi făcute în clinici particulare, ca să nu mai spunem de avorturile făcute de românii din străinătate. S-ar ajunge, cred, la peste treizeci de milioane de avorturi – dar nu să spunem treizeci de milioane de avorturi, ci treizeci de milioane de români a căror viață a fost curmată înainte de vreme. Treizeci de milioane de români care n-au văzut lumina zilei, care n-au văzut lumina Sfântului Botez, și ştim foarte bine din învăţătura Bisericii noastre că toţi aceştia care au fost uciși înainte de Botez merg într-un loc nici de bucurie, nici de chin, şi Faţa lui Hristos nu o pot vedea. Să ne amintim că Eminescu a fost al șaptelea copil al familiei sale, George Enescu a fost al optulea, Părintele Gheorghe Calciu al unsprezecelea, Părintele Arsenie Papacioc al șaptelea și el… Să ne răspundem sincer: câte familii care merg astăzi la biserică – nu vorbesc de cei care nu merg –, câte familii care merg astăzi la biserică ar fi dispuse să nască șapte copii, dacă li s-ar spune că al șaptelea copil va fi de talia lui Eminescu ori a Părintelui Arsenie Papacioc? Din păcate, nu rezistăm la înlocuirea principiului de jertfă în familie cu principiul de comoditate. O comoditate enormă a cuprins familia creștină, familia românilor. De aceea nu-și mai doresc copii, și când o mamă aude că trebuie să nască și să aibă câți copii îi va da Dumnezeu, se sperie și preferă atunci scoaterea copiilor din sânul lui Dumnezeu – căci, în cele din urmă, un avort nu înseamnă nimic altceva decât răpirea dreptului la viață și scoaterea românului respectiv, a copilului respectiv, din sânul lui Dumnezeu.

„Doamne, miluiește pe poporul meu!”

– Cum putem face pocăință noi, ca neam? Chiar și cei care nu au aceste păcate, putem face pocăință pentru ceilalți, care au căzut în astfel de păcate grele?

– Da! Am putea face pocăință pentru păcatele noastre, să învățăm de la Sfântul Ștefan. Dar să mai învățăm un lucru de la Sfântul Ștefan: că el nu a acceptat niciodată ca fiii pământului său să fie luați în robie la Sultan. Să nu uităm că ienicerii erau copiii creștinilor luați de mici ca tribut, ori răpiți și trecuți la Islam și puși mai târziu să lupte împotriva creștinilor, a fraților săi. Ei bine, Ștefan nu a acceptat niciodată să se întâmple aceasta. Ce vreau să spun: a fost o luptă împotriva distrugerii vieții – și mă refer la viața umană, biologică, dar și viața cea întru Hristos.

Câți părinți avem în ziua de astăzi care să lupte împotriva avorturilor, când, în majoritatea cazurilor, decizia nu o ia numai femeia însărcinată, ci și cei din jur? Dacă este o adolescentă, părinții, și mai ales mama: vai, cum să nască fata ei înainte de a fi căsătorită!… Să facă un copil înainte de căsnicie!… – și-atunci o îndeamnă la avort. Când este matură, întâlnim cazuri în care tatăl o pune pe mamă să facă avort. O statistică spune că în 80% dintre avorturi, dacă tatăl ar susține nașterea copilului, femeile nu ar avorta. Iar o astfel de femeie care avortează… să ne gândim că orișice femeie are în jurul ei prietene, are prieteni care de cele mai multe ori nu fac absolut nimic în a sprijini ca un prunc să se nască. Prietenii, prietenele din jur nu dau sfatul cuvenit. De multe ori, părinții, rudele apropiate și toți ceilalți nu fac nimic împotriva avortului.

Apoi aș aminti și de prostituție. Să nu uităm că, în Occident, cele mai multe femei străine care se prostituează sunt din România. Unde sunt tații lor? Unde sunt mamele lor? Unde sunt unchii, mătușile, verișorii, verișoarele, prietenii, prietenele? Unde este poliția, care trece cu vederea abuzurile acestea? Că majoritatea ajung la așa ceva pornind de la un abuz. Unde este școala? Unde sunt dascălii noștri, care nu au reușit să ofere repere morale? Unde sunt oamenii politici, care ar trebui să slujească binelui cetățenilor? Căci a fi ministru, să nu uităm, termenul de „ministru” vine din limba engleză şi înseamnă „slujitor”. Unde suntem inclusiv noi, clericii, care nu am știut să explicăm tuturor că pornografia distruge mintea copilului? Or, în ziua de astăzi se știe foarte bine că pornografia este accesată de tineri, de băieți, încă de la vârsta de 12 ani, iar fetele în jur de 14 ani. Unde sunt adulții ca să protejeze curăția minții copilului, curăția trupului? Suntem absolut cu toții de vină în privința aceasta.

Așa că avem motiv real de făcut pocăință – iar pocăință pentru păcatele întregului neam trebuie să facem, căci sunt păcatele noastre. Iar pocăința nu înseamnă altceva decât schimbarea minții, nu a alerga la o sectă, nu a pleca din Biserică. Pocăință înseamnă deci schimbarea minții, iar schimbarea minții vine din schimbarea vieții. Dacă am iubi jertfelnic pe cei de lângă noi, astfel de căderi nu ar fi atât de multe, ci societatea cred că s-ar înnoi. Aș zice că dacă întregul neam ar zice la o anumită oră de trei ori „Doamne miluiește!” și nu mai mult – dar întregul neam să zică: „Doamne, ai milă!”, sau „Doamne, miluiește pe poporul meu!”, Dumnezeu altfel ar căuta asupra noastră, pentru că Dumnezeu este bun și milostiv, îndelung-răbdător, și permanent așteaptă cu brațele deschise. Să ne amintim de pilda fiului risipitor: când fiul s-a întors, tatăl nu l-a întrebat nici unde și-a irosit averea, nici pe ce, nici ce a făcut cu timpul pe care l-a avut, ci s-a bucurat că s-a întors și i-a dat și haină, și inel.

De aceea, privind la bunătatea lui Dumnezeu, să ne întoarcem către El – și bunătatea lui Dumnezeu, să nu uităm, că dacă o înfăptuim și privim la ea, este gândirea și dorul Lui pentru noi. El ne vrea pe noi întru bunătate și bine așezați în lucrarea la care am fost chemați, lucrare care nu este altceva decât talantul din noi, descoperit și pus în slujba societății, a binelui, a aproapelui nostru. Să ne silim puțin!

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Sursa: familiaortodoxa.ro