Patriarhul Teoctist către Ceauşescu: „Veţi demola Patriarhia doar peste trupul meu”

Un interviu interesant, cu mule dezvăluiri din arhive şi culise, realizat de Constantin Preda cu eminescologul Tudor Nedelcea, fost membru al Consiliului Naţional Bisericesc al României.

Domnule Tudor Nedelcea, sunteţi cunoscut ca un cărturar apropiat Bisericii Ortodoxe Române şi, mai cu seamă, Prea Fericitului Teoctist, decedat în condiţii misterioase. De unde această apropiere?

A fost o şansă a vieţii mele sau, mai bine zis, aşa a vrut Dumnezeu. Am fost, timp de doi ani, în studenţie, coleg de cameră cu viitorul mare duhovnic, Gh. Calciu Dumitrescu, după ce acesta fusese eliberat din închisoare, în 1963, fără să ştiu, la acea vreme, că a fost deţinut politic. În 1970 i-am cunoscut pe marele cărturar Nestor Vornicescu şi pe celebrul poet Ioan Alexandru. Ei bine, toţi aceştia mi-au făcut educaţie religioasă, m-au introdus într-un alt sistem decât cel oficial, ateist. Pe regretatul patriarh Teoctist l-am cunoscut, în perioada 28 ianuarie 1973 – 25 septembrie 1977, când a fost Mitropolit al Olteniei. În calitatea mea de director al Bibliotecii “Aman” din Craiova, am organizat o excepţională expoziţie de carte bibliofilă. Cum cele mai frumoase vitrine din municipiu erau la Mitropolie, le-am solicitat şi, cu foarte multă bunăvoinţă, mi le-a împrumutat. Cu circa o oră înainte de vernisaj, i-am trimis o invitaţie şi Domniei sale, mai mult din complezenţă, sincer să fiu. Cu câteva minute înainte de vernisaj, multă rumoare în faţa bibliotecii: era însuşi mitropolitul Teoctist, împreună cu unii consilieri. Şi, în urma sa, lumea de pe stradă dădea buluc în bibliotecă, să afle ce se întâmplă. Era prima ieşire în public a unui mitropolit. Această întâmplare ne-am reamintit-o când am fost ales în Consiliul Naţional Bisericesc, iar mitropolitul devenise patriarh.

Cred că a fost un act de curaj. Aţi avut cumva neplăceri din partea cenzorilor comunişti? Cine era, pe-atunci, prim-secretar al CJ Dolj al PCR?

Nici vorbă, n-am avut necazuri, n-am avut neplăceri. Sebastian Domozină, corespondentul TVR, a filmat evenimentul cu marele ierarh şi activiştii în prim-plan. Am publicat diverse articole în revista oficială a Mitropoliei Olteniei, am participat la întronizarea mitropolitului Nestor Vornicescu (la Florii, 1978), la diverse agape, dar nimeni nu mi-a zis nimic. Unii demnitari nu intrau în Biserică, în perioada comunistă, nu de frica repercusiunilor, ci din laşitate sau pentru a nu-şi pierde scaunul. Prim-secretar al judeţului era Gheorghe Preoteasa, iar secretar cu probleme organizatorice Ion Cetăţeanu. Într-o funcţie extrem de importantă era, la acea vreme, şi poetul Petre Gigea, viitor ministru de finanţe şi ambasador al României la Paris.

Să revenim la P.F. Teoctist!

Într-adevăr, P.F. Teoctist m-a onorat cu o preţuire pe care nu ştiu dacă o meritam. Poate că, amândoi, aveam acelaşi prenume… dar am simţit de fiecare dată o căldură sufletească deosebită, mă încărcam spiritual la orice întâlnire cu Prea Fericirea Sa. Deşi nu suport şedinţele mai lungi de două ore, la Consiliul Naţional Bisericiesc, la Adunarea Naţională Bisericească, la Colegiul Electoral Bisericesc, la Comisia Consultativă pentru construirea Catedralei Neamului (la toate acestea fiind membru) sau cu diverse prilejuri, îmi părea nespus de rău că şedinţele se terminau.

Patriarhul Teoctist a scris despre cartea mea, “Eminescu şi cugetarea sacră”, apoi mi-a făcut o deosebită bucurie când mi-a spus căPapa Ioan Paul al II-lea l-a inclus “şi pe Eminescu al dumitale” între gânditorii creştini europeni. Eu trimisesem această carte la Roma, secretarul său mi-a răspuns că Papa este interesat de Eminescu, dar de aici până la oficializarea Poetului nostru naţional n-am crezut până când am citit o cuvântare a Papei.

Scria Teoctist: “Tudor Nedelcea afirmă lucruri extraordinare din punct de vedere creştinesc şi canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoştea atât de bine şi îşi exprimase corect gândurile”. Vorbiţi-mi, dacă se poate, despre întâlnirile Teoctist – Papa Ioan Paul al II-lea.

A fost momentul astral al României postdecembriste. Papa manifesta un interes deosebit pentru români, întrucât în venele sale curgea şi sânge românesc. Stră-străbunicii săi proveneau din ciobanii ardeleni (neamul Voitila), ajunşi prin transhumanţă în spaţiul polonez, unde s-au stabilit definitiv. Despre acest fapt scrie diplomatul Nicolae Mareş, traducătorul poeziilor Papei în limba română, într-o monografie apărută în timpul vieţii Papei. Aşa se explică de ce Ioan Paul al II-lea a tradus “Originea ceangăilor” în mai multe limbi de circulaţie, a beatificat pe primul român, Ieremia Valahul, în 1980, a afirmat, în 1986, că biserica noastră este apostolică, a tradus Biblia de Blaj şi a lansat-o internaţional la Vatican (în prezenţa preşedintelui Academiei Române, Eugen Simion), a făcut, în România, prima vizită într-o ţară ortodoxă, a donat 150.000 de dolari pentru Catedrala Mântuirii Neamului, a acceptat să fie membru doar al Academiei Române etc. De fapt, prima întâlnire a Papei cu un ierarh ortodox român a fost cu mitropolitul Nestor Vornicescu, în octombrie 1983.  Şi încă un amănunt: în ianuarie ’89, datorită eforturilor patriarhului nostru, s-au pus bazele viitorului euro-atlantic al României. Teoctist se întorcea din India şi a făcut o escală neautorizată la Roma, spre a se întâlni cu Papa. Chiar ambasadorul României la Roma i-a interzis Patriarhului această întâlnire, s-a postat în dreptul pragului de la uşa camerei de hotel, spre a nu-i permite, fizic, lui Teoctist să meargă la Vatican. Patriarhul, pur şi simplu, l-a împins pe ambasador spre a-şi îndeplini nobila misiune.

Sunt lucruri prea puţin cunoscute. De unde aveţi aceste amănunte?

Când mergeam la întrunirile Consiliului Naţional Bisericesc, de cele mai multe ori, seara, luam masa cu Patriarhul. Eram numai noi doi, iar Patriarhul avea o memorie incredibilă şi un mare har de a povesti, har specific bucovinenilor. Şi mai avea Domnia sa, ca nimeni altul, o nemaipomenită sfinţenie călugărească. În acele seri, îmi povestea Patriarhul diverse întâmplări, o adevărată istorie. Revenind la prima întâlnire, Papa l-a întrebat: “de unde eşti”, iar când a aflat că este din nordul Bucovinei, Papa a spus “atunci suntem megieşi”, aluzie că România Mare se învecina cu Polonia. De la acest început de dialog, într-adevăr frăţesc, s-au pus bazele destinului unei Românii Ortodoxe într-o Europă Catolică. Este cunoscută afirmaţia Papei că Europa trebuie să respire prim cei doi plămâni: catolicismul şi ortodoxia, afirmaţie făcută într-o emisiune televizată.

Spuneţi că mărturisirile Patriarhului au valoare istorică. De ce n-aţi finalizat proiectul dv. de a realiza o carte-interviu cu P.F. Teoctist?

Este, poate, cea mai mare neîmplinire a mea. Mi-am formulat sute de întrebări, Patriarhul şi-a dat acordul în privinţa acestui dialog, dar împlinirea proiectului s-a tot amânat. A fost o mare şansă ratată, căci Patriarhul avea ce să spună.

Să revenim la o problemă spinoasă, dezbătută de mai toate publicaţile postdecembriste: rolul Bisericii şi al Patriarhului în timpul comunismului…

Nu-i spinoasă de loc: trebuie să fim realişti şi să interpretăm corect sintagma biblică “dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”. S-au demolat biserici, dar numai în timpul regimului comunist? Toate bisericile din Bucureşti s-au demolat în timpul patriarhatului său? Se uită faptul că, atunci când temutul Dincă a mers la Patriarh spre a-i comunica hotărârea lui Ceauşescu de a demola Patriarhia, mutând-o la Mănăstirea Văcăreşti, Teoctist i-a răspuns: “Veţi demola aceste aşezăminte doar peste trupul meu, şi atunci cum veţi întra în istorie?” Ceauşescu a fost nevoit să renunţe. Spre a nu “spune vorbe”, trimit pe oricine la excelentul volum de documente din arhiva Securităţii “Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist” (2001), unde va fi nevoit să recunoasacă, sincer, că Patriarhul Teoctist era urmărit permanent de ofiţeri ai Securităţii. Sinistrul ministru Al. Drăghici recomanda conducerii de partid ca “în niciun caz să nu fie lăsaţi Teoctist Arăpaşu şi Antim Nica a gira aceste eparhii, întrucât au făcut numai greşeli pe linie politică”.

Şi atunci, cum s-a ajuns la acel nefericit episod din ianuarie 1990, când Patriarhul a fost nevoit să părăsească scaunul?

P.F. Teoctist a recunoscut şi a cerut scuze enoriaşilor săi pentru demolarea de biserici în România. A fost contestat politic, a fost o presiune externă de demolare a tuturor instituţiilor statului în care populaţia avea încredere: biserica şi armata în primul rând. A fost acea manipulare a străzii, a “aglomeraţiei din decembrie” (cum zicea Mircea Dinescu), când, câţiva tineri, dirijaţi, din păcate, şi de feţe bisericeşti, au pătruns în biroul Patriarhului, cerându-i demisia. Văzându-i atât de furioşi, dar manipulaţi, Teoctist le-a spus: “Măi copii, n-aveţi voi atâta ură în suflet… câtă dragoste am eu pentru voi!” La care tinerii au răspuns sărutându-i mâna, plecând ruşinaţi. Se voia schimbarea canoanelor, alegerea ierarhilor nu conform canoanelor şi tradiţiei creştine, ci prin presiunea politicului. Şi totuşi, pentru calmarea spiritelor, P.F. Teoctist a cerut Sf. Sinod, la 10 ianuarie 1990, retragerea din slujirea sa. A primit numeroase cereri de revenire din partea credincioşilor şi a ierarhilor rămaşi fideli. S-au implicat, pentru revenirea sa, chiar Patriarhul Constantinopolului şi Papa Ioan al II-lea, ambii denunţând acest ordinar abuz, care se putea constitui într-un precedent periculos. La Mănăstirea Sinaia, unde se retrăsese, au mers mitropoliţii Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală (“Vlădică, eşti Patriarhul nostru, vino la Bucureşti!”) şi l-au convins, iar Sf. Sinod a hotărât, în aprilie 1990, ca Teoctist să-şi reia slujirea sa pentru care a fost ales în noiembrie 1986. A fost voia Domnului şi în acest caz, pentru că Teoctist vindeca oamenii prin iubire!

Unul din marile sale visuri a fost construirea unei catedrale. De ce nu s-a înfăptuit în timpul vieţii sale?

Da, era dorinţa sa, singura poate neîmplinită. România este singura ţară ortodoxă care nu are o catedrală impunătoare. Despre necesitatea unei asemenea catedrale a scris însuşi Eminescu, în 1881 (cu bani de la Loteria Naţională ). Primul patriarh, Miron Cristea, a început demersurile, marii intelectuali interbelici au militat pentru o catedrală a Mânturii Neamului, şi nu pentru o simplă catedrală patriarhală. Diferenţa de semnificaţie este esenţială. Teoctist a dorit cel mai mult înfăptuirea acestui vis. S-au stabilit pentru construirea acestei catedrale patru locaţii: Piaţa Unirii, unde s-a aşezat o cruce, pe care a sărutat-o Papa Ioan Paul al II-lea la 8 mai 1999; lângă Biblioteca Naţională; în Parcul episcopului Filaret (devenit din 1906, în urma expoziţiei realizărilor acelor 40 de ani de domnie, Parcul “Carol I”); apoi lângă Casa Poporului (sau Palatul Parlamentului). De ce nu s-a înfăptuit? Din cauza politicului, care trebuia să acorde teren pentru o astfel de construcţie. Dar Dumnezeu vede şi să te ferească Dumnezeu de pedeapsa Sa!

O ultimă întrebare: a fost omorât Patriarhul Teoctist?

În popor se spune că, atunci când un om în vârstă şi-a dat duhul, “a murit sănătos”. Sunt mulţi care cred că moartea Patriarhului este una dubioasă, că a fost asasinat. Personal, cred că Patriarhul a murit cu zile. Este de neînţeles comportamentul medicilor pentru o astfel de personalitate, cu rang de mare demnitar. Guvernanţii noştri se tratează, cu surle şi trâmbiţe, la cele mai luxoase şi scumpe spitale din Europa. E adevărat că întregul comportament al Patriarhului, înaintea operaţiei, a fost unul simplu, caracteristic unui călugăr de vocaţie. Dar superficialitatea medicilor este de neiertat. Poate numai Dumnezeu să-i ierte. “Operaţia reuşită, pacientul mort”, cam aşa s-ar traduce această intervenţie chirurgicală.

“Cotidianul” a publicat, de pe site-ul firmei care produce medicamentul “Plavixul” administrat Patriarhului, informaţia conform căreia acest medicament era contraindicat: “«Plavixul» prelungeşte timpul de sângerare şi, de aceea, trebuie folosit cu atenţie la pacienţii care sunt expuşi riscurilor de sângerare din cauza traumatismelor, intervenţiilor chirurgicale sau a altor condiţii patologice. Dacă un pacient este supus unei intervenţii chirurgicale şi un efect antiplachetar nu este dorit, tratamentul cu «Plavix» ar trebui întrerupt cu cinci zile înainte de intervenţie”, ceea ce nu s-a întâmplat. Fără comentarii!

Un interviu de Constantin Preda

Articol relatat de portalul flacaratv.md