Pe credincios nimeni nu-l mai poate împiedica, nici ispiti

Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.

Credinciosul are înfăţişarea unui om eliberat de tirania grijilor necurmate ale vieţii, cele împovărătoare ale duhului şi deopotrivă înfăţişarea unui om a cărui încredere în Dumnezeu îi apare zugrăvita în culori vii pe trăsăturile feţei.

Credinciosul are înfăţişarea unui om cu adevărat fericit şi este fericit fiindcă este încredinţat de dumnezeirea credinţei sale şi crede în adevărul ei. Dumnezeu i-a vorbit credinciosului în chip tainic în inima lui. Glasul lui i-a umplut inima şi o fericire dumnezeiască s-a revărsat dintr-însa. Inima şi mintea îi sunt dăruite lui Dumnezeu. Iubirea lui îi încălzeşte inima iar duhul credinciosului grăbeşte să urce la Domnul.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului ce-i micşorau iubirea la cercul strâmt al celor din jurul său şi nu-l lăsau să lucreze şi să vadă dincolo de propriul eu, s-a ridicat şi s-a eliberat de robia şi de tirania lui, ne-mai-închinându-se cu înjosire sieşi. Liber aşadar de aceste legături străbate tot pământul în lung şi în lat şi grăbeşte să ajungă pretutindeni unde îl cheamă iubirea de aproapele. Nimeni nu-l mai poate împiedica, nici ispiti.

Plăcerile lumii veşnic curgătoare precum apele râurilor, ca şi desfătările de bunurile lumeşti, nu mai sunt pentru el momitoare. Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat iar toate jertfele, aducerile şi arderile de tămâie ce altădată i se cuveneau, acum sunt aduse numai Dumnezeului iubirii, pe care acum Îl iubeşte şi căruia I se închină cu toată inima. Dăruit întru totul cu sufletul şi cu inima Dumnezeului adevărat şi viu, uita de lume şi adesea chiar de propriul trup. Privirea îi este aţintită numai spre Domnul şi inima să numai pe El îl caută neîncetat. Duhul său se desfăta cercetând lucrările Lui iar sufletul său se încredinţează proniei Ziditorului.

Toate trezesc în mintea credinciosului simţăminte noi, Creaţia toată îi vorbeşte într-un grai tainic despre înţelepciunea şi bunătatea divinului ei creator. Desfătarea este pentru el cercetarea lucrărilor lui Dumnezeu şi încântare este contemplarea frumuseţii zidirii ce-I umple sufletul. Frumuseţea, bunătatea, adevărul şi dreptatea , chipuri ale binelui pe pământ, care ne înfăţişează însuşirile lui Dumnezeu, pe toate le lucrează în inima lui.

Adevărata şi neîndoielnică să fericire este vorbirea neîncetată cu Dumnezeu. Cuvintele Domnului sunt ca mierea de dulci în gura lui. Aceste cuvinte le împlineşte zi şi noapte. Inima lui este aprinsă de iubirea pentru Dumnezeu. Grăbeşte spre El şi-L căuta neîncetat, cercetând cu râvnă tot ce a zidit. Lucrarea lui fără sfârşit este desăvârşirea de sine pe măsura puterii sale, iar dorinţa sa cea mai arzătoare este asemănarea cu Dumnezeu. Iubirea şi slujirea Lui îi umplu inima rănită ce veşnic îl doreşte pe Domnul.

Cântarea şi slăvirea Lui, mulţumirea şi lauda aduse neobosit şi cu glas fierbinte lui Dumnezeu, izvorăsc din gura lui, înălţându-se spre cer. Buzele lui grăiesc numai înţelepciune iar inima lui înţelege cu o înţelegere deplină. Viaţa lui este creaţie şi armonie. Trăieşte grăbindu-se spre sfârşitul drept spre care tinde, pentru care a fost zidit şi se bucura de fericirea cu prisosinţă, dăruită lui din bunătatea lui Dumnezeu.

Trăieşte pe pământ, dar locuinţa lui se afla în Ceruri. Grija n-are de nimic şi nu-l apasă teamă pentru ziua de mâine; singura lui grijă şi preocupare este aceea de a nu se sili pentru multe ci numai pentru lucrurile de care are trebuinţă. Nu-l preocupa altceva decât cum să împlinească mai bine legea dată de Domnul şi cum să înfăptuiască mai cu folos binele.

Comuniunea oamenilor între care există deosebiri de neam sau de stare este pentru el comuniune a fraţilor de acelaşi sânge şi doreşte să-i acopere pe toţi cu binefacerile lui. Se bucura de fericirea lor şi se întristează pentru mâhnirile şi necazurile lor.

Întreaga zi face milostenie şi da cu împrumut şi dreptatea lui rămâne în veac. Inima lui este gata să spere la Domnul iar sufletul lui este pregătit să se înfăţişeze dinaintea Ziditorului său. Plin de nădejde şi de curaj, strigă împreună cu psalmistul :

“Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.”

Extras din ”Sfântul Nectarie Taumaturgul”, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000