Pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge

Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu.

El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie.

A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.

Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii când era monah.

Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind. Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat – adormi din nou. A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns.

S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge.

Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.

Extras din ”Nestemate duhovniceşti”, Ed. Cristimpuri, 2010