Pr. Rafail Noica: ”Ortodoxia este răspunsul lui Dumnezeu prin întrupare si prin jertfă dumnezeiască, răspunsul tuturor căutărilor omului, prin care ne găsim identitatea”

As vrea sã mai iasã o turã din cartea aceea a lui Homiakov („Biserica este una”), de care m-am bucurat foarte mult, cã acum doi ani a iesit aici, la „Reîntregirea”. Homiakov zice: „Omul din Bisericã nu poate judeca în afara Bisericii. Tot ce lucreazã Dumnezeu în afara Bisericii este subiect de iconomie dumnezeiascã”. Ce putem judeca noi, la o adicã, dacã putem judeca, sunt cele dinlãuntrul Bisericii. Dacã sunt moaste si sfinti în afara Bisericii? Am întâlnit multi oameni „vii”, si am citit câteva vieti ale celor din trecut, care mã uimesc prin apropierea lor de cele pe care le pot judeca, în mãsura în care pot, în Bisericã. Dar nu m-as aventura sã mã pronunt cã sunt sfinti si moaste, si nu m-as aventura sã spun nici cã nu sunt. Sunt de competenta Unuia, Dumnezeu.

Însã stim de la Hristos si cuvântul acesta: „Si alte oi am, care nu sunt din staulul acesta, si pre acelea trebuie sã le aduc”. Acestea sunt în puterea lui Dumnezeu. Vedem cã un Apus, care de 1000 de ani cã n-a mai cunoscut Bisericã, de când Roma s-a despãrtit de Bisericã, si a cãzut în erezia, socotesc eu, cea mai cumplitã din istorie. Am „vãzut” pe pielea mea cum Apusul a suferit din aceastã erezie, în mii de feluri: am vãzut în literaturã, am vãzut în toatã cultura apuseanã, am vãzut-o în politicã, am vãzut-o în toate lucrurile cu care am avut de-a face. Totusi, acum, Apusul, în mare mãsurã, vine la ortodoxie, sau poate nu în mãsurã asa mare, dar în comparatie cu ce a fost în istorie, în orice caz mai mare decât oricând.

Despre cei care vin la ortodoxie, întrebarea care se pune este: „Cât de neortodocsi au fost strãbunii lor?”, care n-au stiut de ortodoxie. Ce s-ar fi întâmplat dacã ar fi stiut de ortodoxie, asa cum stiu fii lor de astãzi.

Sunt întrebãri la care nu ne putem da rãspuns, dar zic: În baza cuvintelor dumnezeiesti, a vietii lui Hristos care S-a jertfit pentru vrãjmasi (când noi eram vrãjmasii, el ne-a iubit si s-a jertfit), cum putem gândi cã Dumnezeu lasã sã se nascã oameni pe pãmânt, numai spre pierzanie [pentru cã nu-s ortodocsi]? Însã, am vãzut-o, tot pe pielea mea, cã nu numai ce numim noi ortodoxie, este ortodoxie! Vã spun cã Ortodoxia nici nu ar trebui sã aibã nume în istorie, nici mãcar Bisericã. Ortodoxia am vãzut-o ca pe firea adevãratã a omului, cãtre care tânjeste tot omul, sub diferite forme. Observând ce este, istoric, ortodoxia, noi suntem ortodocsi, dar vai de ortodoxia noastrã! Pãrintele Sofronie spunea: „Un Ortodox a fost în istorie, si pe Acela l-au rãstignit”.

Dar, când zic cã ortodoxia este firea omului, multora dintre voi o sã vã fie greu sã întelegeti aceasta. Eu am trãit-o (iarãsi vã zic) tot pe pielea mea, cã am tot cãutat, cât am fost în protestantism, si întrând înapoi în Bisericã, revenind la Bisericã, dupã prima spovedanie si împãrtãsanie, a început în mine sã trãiascã o viatã si sã-mi dezvãluie niste lucruri de unde am înteles cã numai în mediul acesta poate înflori ceva duhovnicesc în om. Acesta este pãmântul în care pot trãi plantele acestea, pãmântul pe care toti îl cautã, drept si strâmb.

Asa cã, greutatea Bisericii si greutatea lui Dumnezeu cu omul este, pe de o parte, cã nu trebuie sã micsorãm importanta a ceea ce numim „ortodoxia” […] (ortodoxia este rãspunsul lui Dumnezeu prin întrupare si prin jertfã dumnezeiascã, rãspunsul tuturor cãutãrilor omului, prin care ne gãsim identitatea – „Ce este omul?” – , identitate pe care ne-a arãtat-o Hristos; dacã Dumnezeu a trebuit sã se întrupeze si, prin cinstit sângele Lui sã ne descopere ce este omul, apoi trebuie sã bãgãm de seamã sã nu pierdem ortodoxia) iar, pe de altã parte, a fi ortodox înseamnã a iubi lumea întreagã, tot cosmosul, tot ce a zidit Dumnezeu, cu dumnezeiascã dragoste, pânã si pe vrãjmas. Nu ne încumetãm, la nivel ascetic, sã iubim pe draci sau asa ceva, fiindcã sunt prea puternici fatã de noi, si riscãm sã cãdem în plasele lor, asa cum a suferit pãrintele Paisie Aghioritul. Foarte interesantã experientã ne-a dezvãlui el (las carte sã ne spunã mai departe), însã în nevointa noastrã ne limitãm la lucruri mai pe mãsura noastrã. Cu harul lui Dumnezeu, sfintii ajung la mãsura, unde, cum zice Siluan: „Sfintii înconjoarã si Iadul cu dragostea lor”. E o dragoste ne-silnicã, care nu sileste pe cei care vor pierzania, „fiul pierzaniei”, cum zice Hristos despre Iuda. Nu-i sileste sã iasã dintre aceia. I-ar dori cu pretul jertfei lor, i-ar dori mântuiti.

Deci, apãrarea ortodoxiei înseamnã sã ne apãrãm singura cale în care ne putem regãsi pe noi si îl putem întelege pe Dumnezeu cel adevãrat. Dar a fi ortodox este a iubi întreaga lume, pe prieteni si pe vrãsmasi, si a avea încredere în Dumnezeu. Dacã cineva îsi pune problema, si multi, poate toti si-o pun: oare numai ortodocsii se mântuiesc? – eu întrezãresc în întrebarea aceasta un duh al iubirii, care n-ar rãbda gândul cã cel din afara ortodoxiei ar putea pieri; chiar eu as putea fi în afara ortodoxiei, si aici e un fel de a iubi aproapele ca pe sine. Adicã, dacã cel din afara ortodoxiei neapãrat se pierde, cum zice o anumitã idee, un fel de gândire, mã vãd eu în starea lui si nu pot rãbda lucrul acesta. Rãspunsul meu la întrebare este: Dacã în mine, pãcãtosul, se gãseste destulã dragoste sã mã gândesc si la cei care eventual pier, oare în Dumnezeu este mai putinã dragoste!? Întrebarea aceasta mi-a fost rãspunsul, si cu constiinta cã Dumnezeu iubeste mult mai mult decât ce putem închipui noi, las în competenta si atotputerea iubirii lui Dumnezeu pe toti, si îmi caut în ortodoxia pe care am gãsit-o si în care mã aflu si în care cred, îmi caut mântuirea.

Cum se zice în slujbele noastre: „Pre noi însine, si unii pre altii, si toatã viata noastrã lui Hristos Dumnezeu sã o dãm”. Dacã încrederea pe care o avem în Dumnezeu si în dragostea Lui, o încredintãm la toti cei din alte confesiuni, ba si religii, ba si pe atei (ce stim noi ce poate face Dumnezeu, multe minuni ne-a arãtat în istorie) si ne ocupãm de mântuirea noastrã, si, dacã nu vrem sã fim egoisti, purtãm în rugãciune si pe acestia (Doamne, mântuieste-ne pe noi, si lumea Ta întreagã!), mântuirea noastrã nu este si nu poate fi egoistã, si dacã ne mântuim se va rãsfrânge ceva din mântuirea aceasta, ca o mireasmã peste întreaga lume.

Părintele Rafail Noica

Extras din Conferinta “Ce este omul?”, Alba Iulia, 23 Nov. 2006