„Prima mea întâlnire cu îngerii s-a petrecut în copi­lărie” – O poveste adevărată şi tristă, despre un înger care a existat

În ultima vreme, cititorii revistei „Formula AS” scriu despre puterea nemărginită a rugăciunii. Eu vă tri­mit un text despre îngeri. O poveste adevărată şi tristă, despre un înger care a existat în realitate. Fratele meu.

Prima mea întâlnire cu îngerii s-a petrecut în copi­lărie, în poveştile pe care ni le spunea bunica. Era con­vinsă că fiecare om, de când se naşte şi până moare, este păzit de un înger pe care i-l dădea Dumnezeu. Acest înger păzitor îl însoţeşte toată viaţa, îl apără de tot ce e rău şi îl îndeamnă să facă numai lucruri bune.

O întâmplare din viaţa mea, o întâmplare tragică din păcate, m-a făcut, totuşi, pe de o parte să cred, pe de o parte să nu fiu convinsă de existenţa unui înger păzitor permanent.

Când, în 1955, părinţii mei s-au hotărât să ne mutăm la Iaşi, aveam 8 ani. Locuiam pe atunci la Târ­gu-Fru­mos, un târg mic, unde nu vedeam pe stradă decât camioane şi căruţe. Fami­lia noastră fiind destul de numeroasă (mai aveam doi fraţi), părinţii s-au gân­­dit că nu vor avea po­sibilităţi să ne dea pe toţi la şcoală. Salariile erau mici, deşi părinţii mei erau intelectuali, aşa că trebuiau să se mute într-un oraş mai mare, cu licee şi cu universitate, ca să ne poată asigura un viitor.

Îmi aduc aminte sosirea la Iaşi, cu trenul. Oraşul cu clădiri mari, lumini, trăsuri şi maşini. Dar ce m-a fas­cinat mai mult a fost tramvaiul. Am strigat imediat că vreau să merg cu tramvaiul. Dar mama m-a tras de mână şi am mers la noua noastră locuinţă cu o trăsură.

Părinţii mei vânduseră casa din Târgu-Frumos şi cumpăraseră o locuinţă destul de dărăpănată în Iaşi. Ulterior am muncit mult la ea, transformând-o într-o casă în adevăratul sens al cuvântului. După cum se spu­ne, „omul sfinţeşte locul”.

Acum, casa în care era înglobată toată tinereţea, munca şi banii părinţilor mei nu mai există. A fost demolată, pentru că s-au construit blocuri.

Fraţii mei erau amândoi mai mari ca mine. Cel mare era în ultimul an de liceu şi celălalt avea 10 ani. Pe aces­ta din urmă îl chema Ermil Anton, dar noi îi spu­neam Mili. Tata ne-a înscris pe amândoi la Liceul Naţional, în clasa a II-a, şi respectiv a IV-a. Anul şcolar l-am terminat amân­doi foarte bine.

Mili era un copil foarte înalt pentru vârsta lui, blond, cu păr ondulat şi ochi negri. Era o frumuseţe de băiat. Citea enorm. Împrumuta cărţi de la toate cu­noş­tinţele şi citea. Era foarte bun şi la matematică. Era acum în clasa a V-a şi era premiant.

În fiecare dimineaţă, plecam la şcoală amândoi, împreună cu tata, care mergea la serviciu. Ca să ajun­gem la liceu, făceam aproape un kilometru pe jos, de-a lungul liniei de tramvai.

Într-o dimineaţă de octombrie, mergeam, ca de obicei, noi la şcoală, şi tata la serviciu. Strada era plină de lume. Îmi aduc aminte şi acum şi văd aievea scena care mă va ur­mări toată viaţa: au trecut două tramvaie în sens opus. Ceva m-a făcut să mă uit în sus, la liniile electrice. O sudură prost fă­cută s-a desprins. Am văzut o bu­cată de fier agăţată de un fir elec­tric care bascula deasupra noastră. Am în­chis ochii şi m-am lipit ins­tinctiv de trotuar. Când i-am des­chis, l-am văzut pe fra­tele meu la pământ, cu capul plin de sânge şi pe tata strigând la un om de pe stradă să-l ajute să-l ri­dice. Accidentul s-a în­tâm­plat chiar lângă gar­dul unui spital. Ime­diat a ve­nit Sal­varea, l-a luat şi l-a dus la sec­ţia de neuro­chi­rur­gie. Eu i-am luat ghioz­da­nul şi şapca, şi un domn m-a dus la şcoală. Învă­ţătoa­rea m-a trimis aca­să. Eram dezori­en­­tată şi spe­riată. Cu toate efor­turile de­puse de medici (in­clusiv ope­raţie), fra­tele meu nu a putut fi salvat. A fost o du­rere foarte mare în fa­milia noastră, care nu va trece nicio­dată complet.

M-am gândit şi atunci, şi mă gân­desc şi acum că în­gerul meu m-a pă­zit. M-a sfătuit să mă feresc de moar­te, m-am lipit de trotuar şi-am scă­pat. Dar fratele meu? De ce nu a fost şi el păzit de înge­rul lui? Era un copil nevinovat şi frumos. Toate cunoş­tinţele noastre au spus după aceea că i-a plăcut şi lui Dumnezeu, şi de aceea l-a luat la El: ca să-l transforme în înger. Dacă este ade­vărat, aş vrea să-l mai văd măcar o singură dată, chiar şi cu aripi, în geam. Mi-e dor de el.

CAMELIA ALBIŞTEANU – Iaşi

Sursa: formula-as.ro