Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“

Scopul rugăciunii, în primul rând, este – nici nu știu pe unde s-o apuc și de-aia ezit cu cuvintele – aș zice [că] este un dialog între om și Dumnezeu. Încep cu omul, pentru că noi ne știm mai bine decât pe Dumnezeu, Care ni se pare că e tare departe. Ar trebui să încep cu Dumnezeu în toate, bineînțeles. În acest dialog noi ar trebui să avem permanent un contact cu Dumnezeu și am încercat să insuflu gândul ăsta de mai multe ori când am spus: să trăncănim cu Dumnezeu despre orișice. Să nu gândim abstract.

De exemplu: „Ce-o să fac mâine, că trebuie să ajung acolo și trebuie înainte să merg dincolo și cum o să ajung?” Pune un „Doamne” și gândul tău a devenit rugăciune: “Doamne, cum să ajung acolo, că trebuie înainte să merg dincolo și nu știu cum o să fac. Ajută-mi, Doamne!“ Și a devenit rugăciune și nu-i mai puțin importantă, nici mai puțin lucrătoare decât ceea ce numim, în general, rugăciune.

Există un moment, pe care ar trebui să-l înțelegem ca un moment privilegiat, când rugăciunea trebuie să fie lepădarea lucrurilor lumii ca să fim în intimitate cu Dumnezeu. Pravila – ca să vorbesc călugărește – și pravila, asa cum și-o poate trăi și aplica ne-călugărul în lume (în general, mult mai puțin). Un student în preajma examenului nu mă aștept să se roage două ceasuri în fiecare noapte și două în fiecare dimineată, sau mai știu eu ce. Are și o nevoie de împlinit, acolo. Dar ceva-ceva rugăciune și cât de cât în ale pocăinței, în dinamica vieții veșnice, vrea să nu piardă contactul cu Dumnezeu total și după examen să se trezească în nu știu ce azimut, departe de Dumnezeu. Și atunci, în măsura în care poate și în felul în care poate pravila s-ar reduce, poate, la puțin – cinci minute sau nu știu ce – dar un moment pe care eu îl ințeleg așa: fie că-i mare, fie că-i mic momentul, fie că-i un ceas, fie că-i cinci minute, să te regăsești în intimitatea ta cu Dumnezeu.

Noi ar trebui, literal și practic, să trăim [cu Dumnezeu] asa cum trăiesc doi îndrăgostiți. Ei nu-și fac o pravilă ca să se întâlneasca zilnic zece minute, de la … până la … Dar dacă se întâlnesc, dacă pot, dar… toată ziua tânjesc unul după altul. Le e dor unul de altul, dacă nu se mai vad, dacă unul pleacă la distanță parcă se rupe ceva în el. Așa ar trebui să simțim noi cu Dumnezeu. Avantajul cu Dumnezeu ar fi că Dumnezeul – [aparent] așa de indepartat – niciodată nu-i departe. Zici „Doamne” și [chiar] înainte să zici este cu noi, pentru că este în noi, [chiar] dacă nu mai putem să Îl descoperim acolo.

Pr. Rafail Noica in conferinta „Criza in Biserica” – Alba-Iulia, 2003