Puterea miraculoasă a icoanei nu vine de la icoană, ci prin icoană, şi doar un credincios va putea primi harul acestei puteri

Puterea făcătoare de minuni a icoanei

Vă amintiţi tradiţia potrivit căreia regele Avgar, fiind foarte bolnav, a dorit să aibă imaginea lui Hristos, având credinţa că va primi tămăduire prin acea reprezentare. A chemat un pictor, căruia i-a poruncit să-l picteze pe Hristos. Pictorul a trudit îndelung asupra sarcinii sale, dar să zugrăvească chipul lui Hristos nu a reuşit. Acesta emana o lumină de negrăit, care îl orbea pe artist, iar expresia chipului era cu neputinţă de reprodus.

Văzând eforturile zadarnice al pictorului, Mântuitorul a luat un prosop, Şi-a şters de el Faţa, iar pe suprafaţa pânzei a apărut îndată Chipul Dumnezeiesc, care a şi fost expediat lui Avgarss. În tradiţia aceasta totul, până la ultimul detaliu, e tainic şi plin de înaltă învăţătură. Ea descoperă la maxim sensul icoanei. Ne spune că icoana nu este un portret şi că artistului-portretist îi este cu neputinţă să creeze o reprezentare iconică, ne spune că icoana nu se zugrăveşte după natură, că ea este nu numai rezultatul „vederii minţii”, ci şi al „lucrării minţii”.

Tradiţia asta ne mai spune că menirea icoanei nu este simpla aducere aminte de Chipul Dumnezeiesc, ci facerea de minuni. Dar icoana nu face minuni cu de la sine putere, fiind doar o unealtă a Purtării de grijă dumnezeieşti. Ca minunea să se săvârşească, este nevoie de credinţă din partea celui care se roagă. Fără credinţă, minunile sunt cu neputinţă.

În Evanghelii întâlnim permanent referinţe la faptul că este indispensabilă credinţa pentru ca minunea să aibă loc. „Credinţa ta te-a mántuit”, Îi spune Hristos femeii cu curgere de sânge care se atinsese de haina Lui (Matei, 5. 54, Luca, 8, 48). „Dacă veţi crede şi veţi spune ca muntele să se mute şi sã se arunce în mare, va fi dupa cuvântul vostru” (Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 25)89. Petru, păşind pe ape şi pierzându-şi credinţa, începuse să se înece (Matei, 14, 30-51).

Icoana este făcătoare de minuni numai prin puterea lui Dumnezeu, care se manifestă prin ea, şi prin efortul de răspuns al celui ce crede în nădejdea că prin icoană i se va trimite harul dumnezeiesc. În rugăciunile care însoţesc sfinţirea icoanei, Biserica cere: trimite asupra acestei icoane puterea facerii de minuni”.

În Biserică – dar s-ar putea spune că în toată viaţa creştinilor autentici – totul este miraculos. Rostită cu credinţă, rugăciunea dobândeşte lucrarea sa făcătoare de minuni. În afara acestei lucrări ea îşi pierde sensul religios, devenind o simplă şi deşartă declamaţie, încetând a mai fi rugăciune. Săvârşit cu credinţă şi nădejde, ritualul bisericesc devine taină, căpătând putere lucrătoare, devenind act de împărtăşire cu Dumnezeirea şi posedând ipso facto puteri miraculoase.

Toată religia şi toate cele legate de ea sunt făcătoare de minuni, fiindcă tot ce este lucrător în sens religios este rezultatul tainicei legături dintre fiinţa credincioasă şi Purtarea de gijă dumnezeiască. Drept urmare, miracolele făcute de icoane nu sunt ceva excepţional; dimpotrivă, ele sunt în firea lucrurilor, pentru că dacă icoana nu ar putea fi făcătoare de minuni, sensul ei n-ar mai putea fi analizat ca sens sui generis. Facerea de minuni prin icoane este chiar conditio sine qua non a cinstirii icoanelor.

Zugrăvită de un iconograf evlavios care respectă în formulele reprezentaţionale tradiţia bisericească, orice icoană recunoscută ca fiind canonică şi sfinţită după rânduíală de către Biserică poate deveni miraculoasă prin rugăciunea credincioşilor care îşi pleacă genunchii în faţa ei îndreptându-şi gândurile şi nădejdile către Arhetip. Devenite faimoase, icoanele Maicii Domnului din Vladimir, Smolensk, Kazan şi multe altele, sunt doar alese ale lui Dumnezeu, prin care de multe ori, ca răspuns la rugăciunile credincioşilor, Domnul a arătat mila Sa. Miracolele acestora sunt de notorietate. Dar există şi numeroase icoane anonime, care sunt de asemenea unelte în mâinile Proniei şi care nu numai că nu au atras atenţia mulţimilor de rugători, dar nici măcar acelui singur credincios care o posedă şi care înalţă rugăciuni de multă vreme în faţa ei.

Facerea de minuni este de neconceput fără credinţa în milostivirea dumnezeiască. Facerea de minuni săvârşită prin icoană este rezultatul silinţei lucrătoare a minţii credinciosului ce îşi îndreaptă rugăciunea spre Dumnezeu şi actul de pogorâre a harului dumnezeiesc ca răspuns la eforturile şi străduinţele credinciosului. La asta se referă şi rugăciunea de sfinţire a icoanei: Puterea facerii de minuni pogoară peste icoana aceasta, pentru tat sufletul care se închină ei eu eredinţíl. Dacă puterea de a face minuni ar fi cuprinsă în icoana luată ca atare, adică în suportul ei, în culorile ei, ar fi de neconceput o atitudine profanatoare faţă de icoana făcătoare de minuni.

Totuşi, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, au avut loc acte de profanare chiar şi cu icoane proslăvite prin minuni. Puterea miraculoasă a icoanei nu vine de la icoană, ci prin icoană, şi doar un credincios va putea primi harul acestei puteri.

Prin urmare, s-ar putea crede că de vreme ce icoana este doar un instrument prin care se pogoară harul dumnezeiesc, forma nu joacă un rol hotărâtor şi că rolul acestui instrument îl poate juca orice lucru, cu singura condiţie ca rugătorul să creadă că Dumnezeu Îşi poate arăta mila şi prin lucrul acela. Convingerea asta este perfect îndreptăţită din perspectiva logicii intelectualiste, dar lipsită de orice temei din punctul de vedere al conştiinţei religioase. Icoana, ca şi orice ritual, este tradiţională, canonică şi sfinţită de Biserică, aşa cum, evident, „orice lucru” nu poate fi. Dar pe lângă rugăciunile canonice, orice slavosiovie sinceră poate căpăta putere.

Cuvintele simple ale tâlharului înţelept i-au deschis calea spre Împărăţia Cerurilor (Luca 23, 42) De unde putem admite că şi o reprezentare necanonică poate deveni în mâinile Domnului un mijloc pentru a face minuni. De aici nu reiese însă că pentru icoană nu este obligatorie dogma bisericească. Rugăciunea credinciosului poate fi liberă, dar Biserica se roagă după tipic şi îi îndeamnă pe credincioşi să respecte tradiţia bisericească. Teza aceasta se aplică pe deplin şi la iconografie. Icoana, sfinţită de Biserică, trebuie să fie canonică şi formal.

Dacă am accepta că orice relicvă poate deveni icoană, ipso facto vom ignora toată latura cultică a Bisericii, care nu îngăduie arbitrarul, şi ne vom plasa pe poziţiile, să zicem, totemisrnului grosolan.

Dacă veţi recunoaşte necesitatea aspectului ritual al Bisericii – iar fără aspectul acesta ea ar fi cu neputinţă de conceput – veţi fi silit să recunoaşteţi şi canonicitatea reprezentărilor iconografice.

Nikolai M. Tarabukin | ortodoxiatinerilor.ro